Lichenii sunt ciuperci sau stele?

Milioane de miligrame de bucăţi mici de stele care se prăbuşesc pe acoperişul nevrotic al genelor mele. Milioane pe care le numeri răbdător, în aşteptarea momentului de criză în care te vei transforma (ca toate verbele, tu ştii că eşti un verb, nu?) într-o agonie cu bucle mari, o agonie, două agonii cu multe bucle şi cu probleme mici de organizare.

Pe genele mele, ca la examenul de teoria literaturii din anul I, cresc bucăţi de stele pământii, ca şi cum - şi cu un gest elegant îţi arăt exact cum - peste pământ s-ar închide mii de clopoţei. Ştii tu, clopoţei care strigă plini de depresie postdragoste la gâtul animaleleor de pe câmp.

Milioane de gene speriate de neliniştea tulburătoare a ochilor.

Gândurile secrete ale pianistului şi compozitorului de jazz II

Bretonul foarte scurt şi codiţele lungi şi nasul deloc ascuţit, ochii de culori care mai de care, ochii de culori care mai de care şi codiţele lungi împletite. Repet propoziţii scurte când nu ştiu ce să spun şi când îmi pierd încrederea în abilităţile de socotire şi socoteli ale liricului şi magicului şi de cele mai multe ori şi cele ale vinului roşu-negru din vii scurte, foarte scurte, cu codiţe lungi şi pretenţii deloc ascuţite. 

Cred că femeile cu flori crem prinse în piept, prinse de reverul hainei sau de decolteul rochiei, femeile cu păr scurt sau cu cercei verzi, femeile cu nas subţire,de fapt orice femeie în afară de cele cu dinţi mici, pot fi prinţese. Şi literele se pot răsturna ca şi cum din portbagajul alfabetului nu s-ar desprinde nici acte, nici neîncredere, nici teama de respingere a societăţii. 

Am uitat să vă povestesc că mi s-au răsturnat pixurile şi s-au transformat peste noapte în creioane mecanice. Sau v-am spus. Copii, v-am spus? Din pixuri cu ceară, colorate şi cumva naive, m-am trezit dimineaţa - pe la opt fără zece (în poveştile mele se repetă ora opt fără zece ca şi cum ar fi al patrulea gând al magicului) -  cu o mână de creioane mecanice lipsite de orice farmec sau eleganţă. Unul negru şi altul pământiu.  

Mă gândesc că avem toţi nevoie de un soi sau altul de fericire constantă. Care să nu depindă de perne şi de papuci sau de greieri sau gângureli, un fel de fericire care să se ofere şi să se dizovle, să se deşire, să se susure şi să se transforme în smântână sau ulei sau clor fără apă. Un fel de fericire care să nu mai depindă de cuvintele inventate de străini pentru limbile în care vorbele dragi altora cad ca bombe nesuferite peste fericiri şi nefericiri cronice şi becuri călcate în picioare. Cam aşa se sparg pietrele între dimineţile de fericire. Atâta lipsă de coerenţă în zâmbet n-am mai văzut nici în poveştile zic-ei-nemuritoare. 

Pianistul şi compozitorul de jazz -I-

Pianistul şi compozitorul de jazz cu nume de maşină japoneză s-a trezit într-o dimineaţă într-un articol de ziar interbelic. S-a uitat în jur, a adunat câteva litere - vocale mai ales - şi le-a aşezat decent pe umeri şi-a plecat în căutarea unor instrumente subtile care să-i sublinieze subalternii (avea ce-avea cu vocabulele care începeau cu "sub"). 

Pianistul şi compozitorul de jazz cu pomeţii foarte pronunţaţi trecuse cu cinci ani în urmă printr-o criză sufletească profundă cauzată de premoniţia proprie-i infidelităţi. Acum că trecuse momentul şi reuşise chiar să-şi ducă la capăt sentimentele silabisite la jumătatea deceniului, se trezea în fiecare dimineaţă în alt colţ de ziar şi se spăla pe dinţi cu anunţuri publicitare, îşi făcea cărarea cu semnături pretenţioase şi de cele mai multe ori sorbea o gură de cafea mediteraneană căţărat pe prima literă (majusculă fără greşeală) a titlului. 

Pianistul şi compozitorul de jazz s-a născut într-un spaţiu vizual, aproape mut şi cu diferite boli genetice. Un şanţ beteag, ca o ieşire celebră dintr-un pub interbelic. 

Într-o dimineaţă, îndreptându-mă cu ochii închişi spre o tavernă de secol XXII cu gândire de dezordine frumoasă, m-am lovit de o notă muzicală pictată cu cenuşă de lemn de fag şi flori de salcăm care între timp trecuse prin stadiul de pian şi uneori de compoziţie de jazz. Am zâmbit, am scris o poveste-scrisoare şi-am uitat. Mi-am amintit astăzi.  

Linişte şi linişte. Puţin zgomot şi-un scârţâit de chitară-vioară prăpădită printre descântece şi teorii despre emigranţi şi zile de sfârşit de săptămână-lună şi întuneric, lăsat de seară, bărbaţi nefericiţi şi femei înfumurate. Femeile capricioase şi încurcate, altele decât cele înfumurate, sunt linişti mai mici care se zbat în mintea bărbaţilor cu nas de fluture şi ochi aproape nedeschişi. 

Despre purici

Am citit într-o zi un articol despre care nu pot să povestesc nimic. Pentru că titlul mă ascunde pe mine pe jumătate liniştită şi din încheiere, semnătură şi poză m-aş dezlipi ca o gumă turbo de pepene galben. Ca o bucată de copac, de răşină şi coajă care lasă sub ea trupul rece şi neinspirat al majorităţii nefericite. Pe mine sărbătorile mă cam supără şi mă fac să scriu fără gânduri. Să-mi scriu neliniştea pe coji de portocală, să le altoiesc cu căpşuni mici şi să le copiez cu acelaşi parfum neterminat, puţin amestecat cu apă şi de cele mai multe ori nepulverziat. Parfumurile sunt făcute ca să se transforme în articole. Sunt atât de interesată de mine însămi încât de câte ori mă aşez în faţa unui ziar îl transform în degetul meu mic şi-n bucata de guler care-mi lipseşte, în nasturele de sus al cămăşii mov şi mai ales în fluierul pe care l-am uitat undeva pe cântarul unui burghez încăpăţânat. 

Frunze de măr care-şi înghit dorinţele fără apă

Într-o zi m-am căţărat pe o mină. Şi-am ajuns în vârf, aproape mulţumită de nereuşită, m-am uitat în jur, mi-am amintit de câteva librării şi-o mână de taxiuri dinspre aeroport spre oraşul cu ocean şi turn şi felinar, şi mi-am lipit urechea de muzică. Am ascultat, i-am povestit, i-am îndrăgostit notele de corbii rătăciţi, i-am sugerat câteva boabe de fistic pentru buze şi-am plecat capul ca să mai ascult puţin. Şi corbii s-au întors orfani, dimineţile s-au descris singure, firele de păr blond s-au prins cu clăparii de pian şi corbii s-au mai întors o dată ca să vadă dacă nu cumva au răsărit frunze de măr deja uscate. 

Şi mai e şi seara. Într-o seară, destul de devreme, m-am întors de pe mină. Am ajuns la bază, am dat raportul, l-am primit înapoi deşi nu-l meritam, m-am văitat, m-am ascuns sub prima treaptă şi m-am simţit vinovată. 

Şi dorinţele mele despre neexplicare. Aş putea să trăiesc într-o lume de oameni care nu tac. Să nu tacă nimeni niciodată. Aş încerca să-mi pun frunze în urechi (dopuri n-ar exista nici măcar la magazinele de macarale) şi mai ales mi-aş deschide bine ochii cu rădăcini de plante populare. Mi-aş blestema dorinţele din lumea cu tăceri, i-aş implora să se oprească şi-apoi, dimineaţa, foarte de dimineaţă, dimineaţa de după coborârea de pe mină, le-aş spune încet la ureche ceva despre o lecţie de schi şi despre cum fără ultimul pas e ca şi cum n-ai fi învăţatat nimic. Şi-aş aştepta să se trezească şi să-nceapă din nou zarva. Netăcerea şi neîncetarea m-ar salva de la nopţi nedormite pentru că există frunze de măr care-şi înghit dorinţele.  

Autograf

Sub pernele de la magazin dorm dragoni mici, de cele mai multe ori verzi, şi de câteva ori - în situaţii de pericol inevitabil - cu aripi mărunte şi ascuţite care-i ajută să-şi prindă soarele de umeri şi inima de şireturi şi să se-ndrepte către mărgele aproape transparente pline cu flori de liliac. 

Semnez amintiri cu săbii şi bucăţi de gheaţă. Program flexibil. Semnez amintiri. 

Despre dragoste şi alte ghemuri

Tu eşti aşa, ca o floare fără articol nehotărât. Floare nearticulată sau cel mult însoţită de un mine-adjectiv inoportun care se destramă de câte ori prin ochii coperţilor de filozofie se strecoară câte-un Cortázar abătut şi pe moarte. Eşti mai puţin zgomot şi mai mult strigăt şi zile de sfârşit de săptămână fluierate ca să treacă mai repede distanţele care nu se pot măsura şi alte dimensiuni artificiale care printr-un clipocit de clipe al genelor tale se prefac în tăcere. Şi-a treia oară sunt eu cea lăsată-n voie de zeii de păr, alge şi ghemotoace de praf modern ca să-mi pot pune-n ordine frigiderul, oboseala şi hârtiile. Moderne. Ghemotoace moderne de zile de noiembrie în care singura consolare a avioanelor care-şi iau bagajele şi fug de-acasă e lâna mov prefabricată.  Eşti un ghem de lână mov prefabricată. Şi m-aş putea bucura. 

Despre dragoste şi alte căni somnoroase

Pe tine te-au rătăcit gândurile. M-au întrebat cum se face şi cum se desface, cum se bate şi cum se corectează drumul spre tine şi le-am dat indicaţii carnivore şi destul de false. Desenez. O singură linie, oameni care se agaţă, se caţără, se clatină şi se sprijină pe gândurile tale. Voci de băieţei mici cu urechi mari şi creioane cu mine de cărbune mincinos. Pentru că într-un fel toate simţirile astea ale noastre se zbat de la un cuvânt la altul şi de la priviri la garaje, la cana de cafea, la sălbăticiunile continentelor mai cuminţi, cumva de la un cuvânt la o lebădă sinucigaşă. 

Coatele tale sprijinite pe şoldurile literaturii populare se leagănă  într-un fel de dragoste vinovată care-şi mai caută încă stăpâni. 

Caut nisip. 

La noi catifeaua are rang de chiriaş

Ştii, într-o zi m-am apucat să construiesc o pasăre. În aprilie cândva. La sfârşit. Şi nu m-am speriat nici chiar atunci când, imediat după ce i-am pus aripi, mi-a spus că n-o să se repete şi că zborul are şi el situaţia lui socială la care nu poate renunţa cu una cu două, doar pentru că eu m-am decis, cândva înainte de a renunţa la conversaţia de seară cu cineva mai puternic, să fiu curajoasă şi să învăţ să construiesc animale din hârtie. De câte ori mi-e greu, de câte ori din biblioteca mea de plastic natural cade câte-o culoare, mai iau o bucăţică de hârtie (de cele mai multe ori nepotrivită) şi mai învăţ câte-un zbor ca şi cum aş repeta când stiluri, când stihuri de înot, de aterizare, de mutări de pioni şi de cai şi de nebune, feluri în care să scrii poveşti, modele de ştergere ştrengare şi mai ales indicaţii pentru cum ora opt fără zece are ceva magic în minutele care-i lipsesc ceasului deşteptător după aproape trei sute de zile. 

Ca şi cum ar fi fost o lecţie izolată, m-am hotărât în aceeaşi clipă să nu-mi clătesc sufletul cu clor murdar, am zis să-i las puţin loc şi clătinării de egalitate, să nu-mi cumpăr sandale pentru că în iulie n-ar mai avea farmec şi să nu mai desenez ochi de animal verde cu dermatograf. Ca un compromis laic, am furat o cămaşă roz şi-am agăţat-o pe sârma fundaţiei ca să ascund aripile. Cred că undeva în spatele draperiilor grena îmi doream să uit, dar pentru că ştiam că nu e posibil, imediat cum am ajuns acasă, m-am apucat să construiesc alte păsări cu alte aripi şi alte cămăşi. Numai să nu cumva să uit de gheare.

Singurul lucru mincinos din această căldare cu mărgăritar este că sufletul meu ar fi bine împachetat în draperii grena de catifea în chirie. 

Când?

Când copiii sunt copii şi Crăciunul e păstrat în pungi de plastic şi cutii de carton, amestecat uşor cu mărţişoare şi felicitări cumpărate de la colţul de lângă piaţă. Când dormi şi te trezeşti şi nu scrii despre tristeţe ca să nu-i întristezi pe ceilalţi. Când nu ştii să scrii despre tristeţe. Şi când dimineaţa cauţi motive şi prăpăstii între decembrie şi dimineţile broaştelor de hârtie. Şi te trezeşti şi te-ntrebi şi-ţi dai seama că nu ştii răspunsul. Iunie şi ianuarie sunt departe. 

Să nu fie numai de sărbători...Fericire!

Motive suficiente

• Dacă el (soarele alunecă peste mare) şi ea (ninge încet, dar nu se prinde) nu s-ar fi cunoscut, în locul ghiveciului de pe prima stradă la dreapta ar fi zăcut un cais uscat, aproape mort, intenţionat abandonat de câteva idei împărţite greşit în silabe.
• Pe spatele tău, pe ceafă mai exact, doarme un spiriduş mic parfumat matematic (e ceva cu trei, ceva cu patru şi ceva cu unu înainte de patru), care, când (şi dacă) adormi, se bagă în plapumă lângă mine şi-mi şopteşte formule inversate ca să-mi dea viaţa peste cap şi să mă neliniştească liniştit. 
• Când în lumea ta imaginară se interesectează creioane neascuţie, linii subţiri şi peşti spadă, e semn clar că nu s-a schimbat nimic şi că e momentul să renunţi la iluzii şi idealuri nebotezate. 
• Să se-nchidă străzile, vă rog. 

Din cufărul lui Iuda

De obicei pisica şi bradul sunt daci şi romani. Tomana, stropiţi de nelămuriri şi îndoieli, coboară din liliac şi se transformă în mâinile unui bărbat cu părul albastru. Într-o seară bărbatul şi-a pus cele trei perechi de ochelari, s-a îndreptat către oglindă şi din ochi i s-au desprins culorile unei amante nefericite. Femeia şi-a pus cizme de iarnă, s-a apropiat de sertarul cu frunze coapte şi şi-a prefăcut genele în categorii gramaticale destul de puţin cunosute printre nefericiţii încifraţi. Supinul s-a făcut pisică şi crema de noapte de decembrie şi-a schimbat mirosul în brad. De obicei pisica şi bradul coboară din liliac când Iuda se ascunde în porumbii abia înfloriţi. Iarna gleznele lui Iuda sunt gume de mestecat scoase din cuptorul cu plăcintă. 

Înfloreşte

Şi după un timp s-au rupt minele şi mi s-au aprins ochii şi mi s-au deschis venele şi din sânge mi s-a desprins un fel de zăpadă artificială care mă urmăreşte încă şi mă oboseşte şi de care eu şi cei şapte elefanţi cu urechi zburătoare pe care-i cunosc ne săturăm din ce în ce mai tare în fiecare dimineaţă. Casa mea se sprijină cumva pe nord-vest şi, ca să fiu curajoasă ca toţi finlandezii, o să spun că mi-e dor de mare.

Fără nimic

Mi-am amintit de mine. Şi m-am oprit în faţa acvariului, i-am pus unuia dintre peşti ochelari mari de vedere, l-am mângâiat cu silabele tonice şi l-am învelit cu cele nordice. Mi-am amintit de peşti şi mi-am spus câteva poveşti pline de consoane vesele tocmai ieşite din clădirea Operei. Şi-am uitat din nou de mine în favoarea unui elefant mic care când nu doarme rămâne fără ochi. 

Doar în gândul meu

Mă gândeam eu când eram mai mică şi mai puternică, dacă nu cumva Shakespeare minţea mult şi dacă un pisic n-ar putea fi un glob spart şi pus pe-o felicitare pentru oameni buni, dacă pe măsură ce creşti nu-ţi cresc oare şi aripi spre stomac şi dacă nu cumva cea mai frumoasă muncă din lume nu e cea de salvator de litere din turmele de cifre. M-am oprit puţin, nu mi-a răspuns nimeni şi-am trecut mai departe în amintirea vechilor semne cocoşate de întrebare. Mai pe la mijlocul călătoriei, când îmi încreţeam părul cu sârme şi bureţi, am luat-o de mână pe Nina Simone, am dus-o la uşa lui Racine şi i-am lăsat să se certe despre viaţa  şi pielea galbenă a Sofroniei. Astăzi nu mai vorbesc cu nimeni despre cât costă numele unui om fericit; când eram mai puţin sălbatică şi mai puternică, aveam trei colecţii de vederi şi cecuri care cumpărau trei fericiri întregi, fericiri din castronul cu indiferenţă şi raze ultracurcubeice, fericiri în aşteptare. Dar să ne lămurim puţin: Sofronia e un personaj din viitor care nu răspunde la întrbări şi nu visează decât fulgi de zăpadă separaţi. 

Jumătăţi de trucuri fără glas

Când te trezeşti cu iarna-n palme, în tricoul alb cu mâneci scurte şi note muzicale cusute pe nevăzute, te aştepţi fără voie ca cineva, probabil un angajat al priMăriei sau un şomer înfumurat, să te transformE în om de zăpaDă şi să mute dIn loc dulapuri linguşitoare, geografii nehotărâte şi căciuli mici de plAstic, să fie mai puţină linişte şi mai mulţi cartofi şi, ca în fiecare secol impar, să se trezească un monStru blând care să te-nveţe despre eşecuri şi dispariţii, nesăbuinţe şi alte cuvinte pe care le mai împart doar poeţii şi oamenii de ştiinţă. 

Până una alta, el şi ea împart şosetele. În pragul iernii, înainte să renunţe unul la celălalt şi la jumătate din lume, în tricouri cusute pe nevăzute, ei doi împart şosetele lui.