Pungi de caramele

Dacă m-ar prinde cumva, într-un fel mai puţin obişnuit, de mână şi m-ar ruga să cânt, i-aş cânta despre somn şi despre lipsa de somn, despre ochi deschişi sub lumina becului, a vecinilor, a soarelui, a primăriei şi-a stelelor, întotdeauna deschişi, întotdeauna în aşteptarea unui cineva care să te tragă de mânecă şi să te roage să murmuri despre toate astea. Cum nu mă cheamă nimeni pentru aplauze, m-am gândit să-mi deschid un penar în care să cânt cu răgete despre sticle sparte şi priviri reci şi  lucruri despre care nu vrei să vorbeşti dar ajungi să le spui nelămurit şi pe care nu mai vrei să le ştii şi le arunci pe apa duminicilor triste şi bolnave.Pe apa murdară a unei duminici pline cu borcane. Când nu mă cheamă nimeni arunc caramele în sus şi-n jos. Şi aştept, răbdătoare, să se umple lumea cu acte ca să începem să nu le mai băgăm în seamă şi să ne alegem naţionalităţi şi rude şi trecuturi. Şi-atunci probabil că m-ar chema cineva şi-aş putea să tac liniştită. Şi-aş salva saci întregi de caramele. 

Între genele mele doarme un porc mistreţ îndrăgostit

Dacă cineva (preferabil fără baston) are un unchi sau un verişor sau un şofer de camion în Scoţia, pe mine mă cheamă Maggie. Şi-mi las părul peste tot. Pe unde merg, împiedicată şi hotărâtă-nehotărâtă să nu pierd din ochi niciun perete în care-aş putea să mă plâng o veşnicie, las fire de păr blond care cu vreo douăzeci de ani în urmă a fost spălat chiar şi cu gaz. Când râd, uimită de lipsa de coerenţă a fericirii, îmi aduc aminte de ceva mai puţin liliachiu şi mai mult îndrăzneţ. Şi tac.Cu gust de final frumos şi obositor. Prin părul meu au trecut mâini şi basme şi reţete culinare, libertăţi şi bătăi de clopot nereligios şi de cele mai multe ori ochi ascunşi în pernă de ruşinea altor gene. 

Umerii lui Calipso, săracii...

Pe umerii mei, când mai grea, când mai uşoară, se topeşte o hârtie ruşinată şi ridată plină cu lucruri pe care le-am învăţat în ultima vreme. Nu ştiu dacă v-am povestit, dar eu caut prin gunoaie. Şi când termin, obosită şi cu gândul la cei trei copii pe care nu i-am avut, pielea mi se trasnformă curios într-un soi de copac decojit, sătul de pietre scumpe şi oarecum nehotărât. 

Pe umerii mei, aproape stăpâne pe ele şi pe alţii, se balansează furia şi ironia pe care le-am inspirat şi pe care-am încercat să le pricep în ultimele nopţi. M-am transformat ocazional în iaht, am sorbit supele altora şi-am făcut scamatorii demne de dosuri de magazine pe scenele celor mai înalte circuri. Circ e un substantiv cu plural delicat.

Şi tot pe umerii mei, undeva sub cele mai plictisite gânduri, puţin trist, se miră instinctul. Cu acelaşi zâmbet pe care nu mai ştie cum să şi-l şteargă de teama ridicolului, cu aceleaşi gânduri la muşcatele roşii de pe terasele slovene şi cu aceeaşi nelinişte a lui "niciodată n-o să mai fac asta". Instinctul meu e copilul nostru. Şi-o să mă chinuie o viaţă cu apucăturile tale. Astăzi tac, astăzi vorbesc, astăzi am şi somn şi frig. 

Umerii mei, săracii, duc povara unor simţiri clătinate. Umerii mei, bieţii şi fericiţii de ei, stau într-un cot şi râd, aproape ameţiţi, de dragul unor timpuri mai mici, pe la începutul altei primăveri, în care, uimiţi ei înşişi de cât credeau că pot suferi, şi-au luat în primire dragostea şi-au plecat spre astăzi, nouă-zece martie, seara. 

Când dorm ei doi plouă cu caramele

Când dorm -pentru că abia dorm- ei doi se ţin în braţe de departe, de la marginea patului, de pe canapeaua stricată, aproape bolnavă de-atâta vis şi-atâtea accente şi-atâtea vocale şi multe zgomote plimbăreţe, de-atâtea clipe de linişte, de-atâta fotbal nejucat şi neajutorat, de-atâta neputinţă şi-atâta dormit tălpi în tălpi. "Acolo e locul meu." Eu am dormit toată viaţa la perete. De obicei peretele vine acolo unde sunt eu. E ca şi cum intruşi în mărime naturală, intruşi cu nume de câini blânzi şi colţi de zambile, se amestecă în legătura ta cu peretele, mâna ta pe perete, peretele tău şi mila.

Mânâncă covrigi şi ridichii şi lapte bătut. A treia zi. Singură, aproape hotărâtă, mănâncă ridichii cu ochii sprijiniţi de castronul de lemn plin cu caramele care au plouat peste locul de la perete, au plouat fericite. Când dorm.

din clişeu în linişte

tu ştii că visele se trezesc şi ele ca şi omul 

şi că te plimbi ursuz prin propriu-ţi corp 

cu mintea bătută-n pietre preţioase 

aproape ieftine de atâta linişte 

câtă e uneori în visele tale nedormite.

 

nu cred că ai putea să dormi

mai mult decât liliecii de iunie 

dar dacă reuşeşti 

sună-mă te rog şi povesteşte-mi 

cât de fragilă e lumea ta de cireşe.

tu ştii. lumea ta de cireşe. 

Foc cu răspuns şi ortografie

Nu răsăritul de soare. Sau globul de lumini argintii. Sau cutia de pantofi din camera mică de pe stânga. Nu lumini artificiale, nu lumânări, nu plajă inundată de lună. Să stai în pat dimineaţa, la şapte dimineaţa, dintr-un motiv sau altul, şi lumina să fie nehotărâtă, să nu ştie dacă să fie zi sau să se întoarcă în leagănul cosmopolit al somnului, să te întrebi dacă acoperişul şi mansarda de dincolo de parcare sunt întregi sau le-au clătinat bombele de pe continentul vecin. Şi să te uiţi la ceas cu o senzaţie de nefericire difuză, cam ca umbrele de pe pereţi. Dimineţile de sâmbătă nu-şi merită numele. 

Condiţionalul optativ al balcoanelor

Şoptesc: 

"În faţa noilor locatari chiriaşii pun întrebări în cor şi se împing, se caţără, îşi caută liniştea în umerii celorlalţi, îşi scuipă frustrările şi îngenunchează complicat. În faţa locatorilor. Peste căldură se potriveşte puţină sărăcie şi-o palmă de culori. Dacă aş putea nu m-aş mai întoarce. Aş căuta răspunsuri şi-aş pune semne de exclamaţie şi ceapă verde în toate cartierele gotice. Dacă aş putea aş aduna chiriaşii într-o rădăcină de lalea sălbatică şi-aş critica lipsa de dor a madrigalurilor."

Cu coji galbene şi gura-leului nerostită

Cu mâinile pline de portocale, pline pline de portocale, până la coate, m-am învârtit în acelaşi cerc al draperiilor.fără.draperii.n-am.haine.ar.trebui.să-mi.cumpăr.amintiri.unde-o fi cablul? M-am întors, am mirosit şi mi-am răspuns cu gândul la sucul de margarete. Mirosea a portocale. Şi-am cântat. M-am aşezat pe scaunul de chitară, cu mâinile pline de portocale pe pian, am cântat şi-am ţipat în ritmul caloriferelor fără gaz. Am lipsit de la concert, am fost protagonist, am tremurat, am pus coji de portocale pe sobă. Eu, cu mâinile pline de portocale, am tremurat. Aş vrea să fiu ministru. Să fiu ministru într-o ţară în care singurul drept al omului cu păr scurt să fie săpunul cu orz. Aveam şi o obligaţie. Dar numai pe vremea când eram ministru, ministru mic, ministru de portocale. Trebuia să mă mărit în fiecare dimineaţă cu acelaşi subaltern citrico-critic, speriat de şosete, şi să-i promit că în ziua în care dictaturile vor deveni curente literare îl vom face rege şi va avea un clovn şi-un circ personal în spatele palatului şi niciunde, nici măcar pe sub draperiile mele negăsite, nu va mai mirosi a pian Asta pe vremea când eram ministru. În rest e ceva cu gust de portocale şi locuţiuni prepoziţionale.

Sub autobuz cresc flori de liliac roşu

Şi-atunci mă arunc în ploaie. De sus, de şi mai sus, mă arunc spre nimic-niciodată şi-l prind de mâini şi-l liniştesc, îl ciufulesc şi-ncerc să-i servesc infuzii de dorinţe de la libărie, încerc să-l scap de povara sfârşitului de lilieci, să-l mint şi să-l arunc înapoi spre mine. Încerc şi eu. 

Încerc să spun doar că atunci când nu e primăvară şi nici zi de "speram să-mi vrei binele" mi-aş dori să plouă tare de tot şi să ne ascundem toţi într-o staţie de autobuz. Autobuz colorat, cu scaune puţin murdare, cu şoferi neatenţi şi călători gânditori. Călători fericiţi că a ajuns autobuzul, că au reuşit să coboare din ploaie şi să se strecoare până la dinţii pentru bilete cariate.

În toate autobuzele sunt nişte ochi care la semafoare-şi adună pleoapele şi genele şi strâng puţin buzele ca şi cum le-ar fi teamă de noua tendinţă a cafelei cu gheaţă amară. 

Şi-atunci ploaia se strânge pe pleoapele mele. Şi lilieci descompuşi de timp, aproape primăvăratici, se liniştesc sub autobz.  

Lichenii sunt ciuperci sau stele?

Milioane de miligrame de bucăţi mici de stele care se prăbuşesc pe acoperişul nevrotic al genelor mele. Milioane pe care le numeri răbdător, în aşteptarea momentului de criză în care te vei transforma (ca toate verbele, tu ştii că eşti un verb, nu?) într-o agonie cu bucle mari, o agonie, două agonii cu multe bucle şi cu probleme mici de organizare.

Pe genele mele, ca la examenul de teoria literaturii din anul I, cresc bucăţi de stele pământii, ca şi cum - şi cu un gest elegant îţi arăt exact cum - peste pământ s-ar închide mii de clopoţei. Ştii tu, clopoţei care strigă plini de depresie postdragoste la gâtul animaleleor de pe câmp.

Milioane de gene speriate de neliniştea tulburătoare a ochilor.

Gândurile secrete ale pianistului şi compozitorului de jazz II

Bretonul foarte scurt şi codiţele lungi şi nasul deloc ascuţit, ochii de culori care mai de care, ochii de culori care mai de care şi codiţele lungi împletite. Repet propoziţii scurte când nu ştiu ce să spun şi când îmi pierd încrederea în abilităţile de socotire şi socoteli ale liricului şi magicului şi de cele mai multe ori şi cele ale vinului roşu-negru din vii scurte, foarte scurte, cu codiţe lungi şi pretenţii deloc ascuţite. 

Cred că femeile cu flori crem prinse în piept, prinse de reverul hainei sau de decolteul rochiei, femeile cu păr scurt sau cu cercei verzi, femeile cu nas subţire,de fapt orice femeie în afară de cele cu dinţi mici, pot fi prinţese. Şi literele se pot răsturna ca şi cum din portbagajul alfabetului nu s-ar desprinde nici acte, nici neîncredere, nici teama de respingere a societăţii. 

Am uitat să vă povestesc că mi s-au răsturnat pixurile şi s-au transformat peste noapte în creioane mecanice. Sau v-am spus. Copii, v-am spus? Din pixuri cu ceară, colorate şi cumva naive, m-am trezit dimineaţa - pe la opt fără zece (în poveştile mele se repetă ora opt fără zece ca şi cum ar fi al patrulea gând al magicului) -  cu o mână de creioane mecanice lipsite de orice farmec sau eleganţă. Unul negru şi altul pământiu.  

Mă gândesc că avem toţi nevoie de un soi sau altul de fericire constantă. Care să nu depindă de perne şi de papuci sau de greieri sau gângureli, un fel de fericire care să se ofere şi să se dizovle, să se deşire, să se susure şi să se transforme în smântână sau ulei sau clor fără apă. Un fel de fericire care să nu mai depindă de cuvintele inventate de străini pentru limbile în care vorbele dragi altora cad ca bombe nesuferite peste fericiri şi nefericiri cronice şi becuri călcate în picioare. Cam aşa se sparg pietrele între dimineţile de fericire. Atâta lipsă de coerenţă în zâmbet n-am mai văzut nici în poveştile zic-ei-nemuritoare. 

Pianistul şi compozitorul de jazz -I-

Pianistul şi compozitorul de jazz cu nume de maşină japoneză s-a trezit într-o dimineaţă într-un articol de ziar interbelic. S-a uitat în jur, a adunat câteva litere - vocale mai ales - şi le-a aşezat decent pe umeri şi-a plecat în căutarea unor instrumente subtile care să-i sublinieze subalternii (avea ce-avea cu vocabulele care începeau cu "sub"). 

Pianistul şi compozitorul de jazz cu pomeţii foarte pronunţaţi trecuse cu cinci ani în urmă printr-o criză sufletească profundă cauzată de premoniţia proprie-i infidelităţi. Acum că trecuse momentul şi reuşise chiar să-şi ducă la capăt sentimentele silabisite la jumătatea deceniului, se trezea în fiecare dimineaţă în alt colţ de ziar şi se spăla pe dinţi cu anunţuri publicitare, îşi făcea cărarea cu semnături pretenţioase şi de cele mai multe ori sorbea o gură de cafea mediteraneană căţărat pe prima literă (majusculă fără greşeală) a titlului. 

Pianistul şi compozitorul de jazz s-a născut într-un spaţiu vizual, aproape mut şi cu diferite boli genetice. Un şanţ beteag, ca o ieşire celebră dintr-un pub interbelic. 

Într-o dimineaţă, îndreptându-mă cu ochii închişi spre o tavernă de secol XXII cu gândire de dezordine frumoasă, m-am lovit de o notă muzicală pictată cu cenuşă de lemn de fag şi flori de salcăm care între timp trecuse prin stadiul de pian şi uneori de compoziţie de jazz. Am zâmbit, am scris o poveste-scrisoare şi-am uitat. Mi-am amintit astăzi.  

Linişte şi linişte. Puţin zgomot şi-un scârţâit de chitară-vioară prăpădită printre descântece şi teorii despre emigranţi şi zile de sfârşit de săptămână-lună şi întuneric, lăsat de seară, bărbaţi nefericiţi şi femei înfumurate. Femeile capricioase şi încurcate, altele decât cele înfumurate, sunt linişti mai mici care se zbat în mintea bărbaţilor cu nas de fluture şi ochi aproape nedeschişi. 

Despre purici

Am citit într-o zi un articol despre care nu pot să povestesc nimic. Pentru că titlul mă ascunde pe mine pe jumătate liniştită şi din încheiere, semnătură şi poză m-aş dezlipi ca o gumă turbo de pepene galben. Ca o bucată de copac, de răşină şi coajă care lasă sub ea trupul rece şi neinspirat al majorităţii nefericite. Pe mine sărbătorile mă cam supără şi mă fac să scriu fără gânduri. Să-mi scriu neliniştea pe coji de portocală, să le altoiesc cu căpşuni mici şi să le copiez cu acelaşi parfum neterminat, puţin amestecat cu apă şi de cele mai multe ori nepulverziat. Parfumurile sunt făcute ca să se transforme în articole. Sunt atât de interesată de mine însămi încât de câte ori mă aşez în faţa unui ziar îl transform în degetul meu mic şi-n bucata de guler care-mi lipseşte, în nasturele de sus al cămăşii mov şi mai ales în fluierul pe care l-am uitat undeva pe cântarul unui burghez încăpăţânat. 

Frunze de măr care-şi înghit dorinţele fără apă

Într-o zi m-am căţărat pe o mină. Şi-am ajuns în vârf, aproape mulţumită de nereuşită, m-am uitat în jur, mi-am amintit de câteva librării şi-o mână de taxiuri dinspre aeroport spre oraşul cu ocean şi turn şi felinar, şi mi-am lipit urechea de muzică. Am ascultat, i-am povestit, i-am îndrăgostit notele de corbii rătăciţi, i-am sugerat câteva boabe de fistic pentru buze şi-am plecat capul ca să mai ascult puţin. Şi corbii s-au întors orfani, dimineţile s-au descris singure, firele de păr blond s-au prins cu clăparii de pian şi corbii s-au mai întors o dată ca să vadă dacă nu cumva au răsărit frunze de măr deja uscate. 

Şi mai e şi seara. Într-o seară, destul de devreme, m-am întors de pe mină. Am ajuns la bază, am dat raportul, l-am primit înapoi deşi nu-l meritam, m-am văitat, m-am ascuns sub prima treaptă şi m-am simţit vinovată. 

Şi dorinţele mele despre neexplicare. Aş putea să trăiesc într-o lume de oameni care nu tac. Să nu tacă nimeni niciodată. Aş încerca să-mi pun frunze în urechi (dopuri n-ar exista nici măcar la magazinele de macarale) şi mai ales mi-aş deschide bine ochii cu rădăcini de plante populare. Mi-aş blestema dorinţele din lumea cu tăceri, i-aş implora să se oprească şi-apoi, dimineaţa, foarte de dimineaţă, dimineaţa de după coborârea de pe mină, le-aş spune încet la ureche ceva despre o lecţie de schi şi despre cum fără ultimul pas e ca şi cum n-ai fi învăţatat nimic. Şi-aş aştepta să se trezească şi să-nceapă din nou zarva. Netăcerea şi neîncetarea m-ar salva de la nopţi nedormite pentru că există frunze de măr care-şi înghit dorinţele.  

Autograf

Sub pernele de la magazin dorm dragoni mici, de cele mai multe ori verzi, şi de câteva ori - în situaţii de pericol inevitabil - cu aripi mărunte şi ascuţite care-i ajută să-şi prindă soarele de umeri şi inima de şireturi şi să se-ndrepte către mărgele aproape transparente pline cu flori de liliac. 

Semnez amintiri cu săbii şi bucăţi de gheaţă. Program flexibil. Semnez amintiri. 

Despre dragoste şi alte ghemuri

Tu eşti aşa, ca o floare fără articol nehotărât. Floare nearticulată sau cel mult însoţită de un mine-adjectiv inoportun care se destramă de câte ori prin ochii coperţilor de filozofie se strecoară câte-un Cortázar abătut şi pe moarte. Eşti mai puţin zgomot şi mai mult strigăt şi zile de sfârşit de săptămână fluierate ca să treacă mai repede distanţele care nu se pot măsura şi alte dimensiuni artificiale care printr-un clipocit de clipe al genelor tale se prefac în tăcere. Şi-a treia oară sunt eu cea lăsată-n voie de zeii de păr, alge şi ghemotoace de praf modern ca să-mi pot pune-n ordine frigiderul, oboseala şi hârtiile. Moderne. Ghemotoace moderne de zile de noiembrie în care singura consolare a avioanelor care-şi iau bagajele şi fug de-acasă e lâna mov prefabricată.  Eşti un ghem de lână mov prefabricată. Şi m-aş putea bucura. 

Despre dragoste şi alte căni somnoroase

Pe tine te-au rătăcit gândurile. M-au întrebat cum se face şi cum se desface, cum se bate şi cum se corectează drumul spre tine şi le-am dat indicaţii carnivore şi destul de false. Desenez. O singură linie, oameni care se agaţă, se caţără, se clatină şi se sprijină pe gândurile tale. Voci de băieţei mici cu urechi mari şi creioane cu mine de cărbune mincinos. Pentru că într-un fel toate simţirile astea ale noastre se zbat de la un cuvânt la altul şi de la priviri la garaje, la cana de cafea, la sălbăticiunile continentelor mai cuminţi, cumva de la un cuvânt la o lebădă sinucigaşă. 

Coatele tale sprijinite pe şoldurile literaturii populare se leagănă  într-un fel de dragoste vinovată care-şi mai caută încă stăpâni. 

Caut nisip.