Aprilie bea vin din sticle închise la culoare

Dimineaţa, în praful beţiei şi-al tradiţionalului nor de aprilie, ea deschide ochii şi îşi surprinde gâtul înfăşurat blând în fularul lui. Cu parfumul strâns în timp, în mâinile femeilor din fabrică, în camioane, depozite şi cutii mari, pe sub rafturi, în plasa de hârtie şi acasă, pe fotoliul lor, poate în hârtia pentru cadouri, prima dată pe umerii lui, puţin aspru, a doua oară mai puţin interesant, în seara în care celălalt era pierdut şi aproape sigur pe gâtul ei în dimineaţa asta în care vinul a cărui culoare nu şi-o mai amintea îşi exprima amintirile prin bătăi surde în geamul din faţa primăriei. Cafeaua albă şi cana cu buline lăsată acasă. Pe masă zace invitaţia. Mi-e dor de ceva ce n-am avut niciodată, zbiară versuri neinspirate pe sub catedrale scăpate de orice stil. Prin pereţi nu se înţeleg nici măcar trezirea mea cu somnul tău. Ochii mai prind câte ceva. Şi zâmbesc coloraţi prin pereţi.

Enciclopedie şi căpşuni

Privirile sunt căpşuni trecute pe lista lucrurilor interzise. Căpşuni albastre şi verzi care se usucă unele pe celelalte. Şi iluzii despre răspunsuri şi întrebări şi cuvinte la marginea somnului. Eu nu mai ştiu câţi nori se împiedică aruncaţi în Mediterană, câţi daimoni îţi suflă în ceafă şi din câte cratime se construieşte centrul de mentenanţă al ocolirilor fericirii. Am nevoie de virgule şi nu le află nimeni, am gloanţe pline de depozite de gunoi şi maree şi n-am nimic din tot ce nu-mi spui tu. Eşti şi tu un vis, ca toate căpşunile.

Du-te acasă, nu putem să ne jucăm

Când te trezeşti, în lipsa marelui eveniment, a întâmplărilor mărunte şi-a minutelor înghesuite, în faţa unei dimineţi în care nu ştii care e x-ul pentru fericiri şi pantofi galbeni căţăraţi pe umbrele cu spini, e puţin prea târziu ca să mai înţelegi de ce e aşa şi nu invers, de ce zarurile cad pe partea cu ochi negri, cum de noaptea are mai multe urechi decât eşarfele şi brăţările cu magneţi şi cât e de târziu...Şi stai cu ochii închişi în faţa soarelui care nu reuşeşte să-ţi mai analizeze somnul, te uiţi în genele betoanelor, te întrebi când o sa te mai doară partea stânga a altcuiva şi nu ştii dacă să mai crezi sau să nu mai crezi în alte vieţi în care "prea târziu" să se transforme ba în "prea devreme", ba în "la timp". Nu mai ştii nici tu de câte ori ai inventat silabe căzute pe-o parte şi nu pe cealaltă, de câte ori n-a depins de tine, de câte ori erai hotărât să faci ceva rău şi ceilalţi au fost mai buni şi de câte ori ţi s-a făcut dor şi-ai părut surprins deşi ştiai că nu era nimic mai probabil. Ţi-a părut rău, ţi s-au desprins tălpile de mişcarea stelelor şi te întrebi de câte ori ai vrut să fii personaj de carte şi cum, fără să vrei, te-ai transformat în focul nefumătorilor şi-n bulinele de pe propria-ţi cană de cafea. Pentru că, dacă te trezeşti câteodată întrebându-te de ce marea întâmplare nu e a ta şi micile evenimente sunt brusc insuficiente, n-o să poţi face altceva decât să iei de mână ibricul cu lapte, cutiuţa cu cafea, borcanul cu zahăr şi cana cu buline şi să te transformi, împătimit şi cu puţine suferinţe gramaticale, într-un om normal pe marginea unui pat verde.

Şi lumile care îşi doreau să fie perpendiculare se vor preface din vina unui "prea târziu" crizat în mişcări ale vechilor sunete. Şi ochii şi deciziile şi timpul sunt mai limpezi dimineaţa, înainte de apus.

Din aventurile lui aprilie despre septembrie

Aparatul pentru picioare îşi pierde echilibrul. Coarda verde se preface în suc de mere căzute în august. Pe podeaua nespălată aleargă disciplinaţi nasturi de cămaşă roz, bucăţi de gheaţă şi taxiuri galbene fără numere. Să taci şi să nu suspini! Să spui ce trebuie când nu trebuie. Trei întrebări cu două răspunsuri nerăspunse. Să nu deschizi uşa înainte să plece! Jocurile se inventează în mers. Şi dacă aştepţi? Să nu aştepţi! Poduri cu picioare de chibrite şi scobitori gemene. Cu paşi mari pe ierburi mici şi gânduri ilegale sub bănci de lemn verde scorojit. Exact între începutul lui septembrie şi schimbul de tură al stelelor stă leneşă ziua catalanilor.

My Baby Just Cares For Me

Cred că Nina Simone e o mare cu spini, un arici de mătase, un bilet de carton la operă, un bar mic, răcoros şi-o paletă mare de întors clătite la un mic dejun în New York.


Asculta mai multe audio Divertisment

Muzică mută la televizor alb-negru. Fotbal.

Toată muzica începe cu n-uri mici de mână şi se sărbătoreşte în nopţile de noiembrie-mai cu mustăţi de sos de usturoi, cu picioare reci şi valuri de mâini fără inele, cu soldaţi întorşi acasă şi uitaţi abia după echilibru şi peste toate astea, cu silabe nesilabiliste, măsurate cu mâna sub bărbie şi cu privirile aţintite printre divorţuri, căsătorii şi tragedii din stele animale. Stele cu blană, respiraţie în dialect şi picioare grele fără sandale. Până la urmă totul se reduce la sandale. La ploi de bănuţi mici şi roşii şi la sandale negre cu barete blânde şi talpă slabă de înger numărul treizeci şi opt. Pentru că pantofii (dar mai ales sandalele) ştiu mai multe despre muzică şi cifre decât jazzmanii şi matematicienii despre stele şi eu nu-mi ştiu zodia doar pentru că există echipe de fotbal care îşi schimbă tricoul în funcţie de culorile televizorului. De parcă dacă ai sandale negre şi stele depresive trebuie să ai şi televizor! Alb-negru chiar.

Noi despre mine

Că partea mea stângă e un fluture cu aripi înnodate şi capricii de scenă. Că am pleoapele încărcate de polen neîmbrăţişat, că sunt un schior cu ochi lungi şi piese de teatru în picioare.
Suntem frunze şchioape. Pături fără papuci.

Poveşti pentru dinţi

Şi eu îţi răspund, pentru că mi-e teamă, cu ochii aproape închişi. Privire ascunsă pe sub pleoape, sub genele de mult dezlegate şi sub romanele scrise şi necitite în camere mari şi culori întredeschise. Fluier, colorez şi cedez nori pe cerurile îmbobocite şi speriate de clişeu, Kundera şi părul creţ. Eu credeam că fac bine ce fac. Şi că am principii. Că femeile sunt fluturi de sticlă şi copiii singurele ore liniştite ale dimineţii. La cinci dimineaţa cafeaua e mai puţin genială decât orice altă alegere făcută la câţiva ani după scrierea celei mai mari capodopere din sud. Dinţii mei de jos sunt puţin depărtaţi. Minţi pentru că n-am timp să spun tot adevărul şi adevărul nu se spune pe jumătate. Şi ochelarii se folosesc cu pietre mici de cristal-plastic. Am cutii pline de praf, cercei în buze nedesfăcute şi lacrimi nepregătite pentru lunile de vară în care oamenii îşi primesc acasă costumele sidefate. Semnele de carte se prefac în balerine când, de faţă cu tot universul, eu mă plimb pe aleile ochilor tăi şi mă sperii, întorc capul şi-apoi îţi analizez gramatical dinţii de jos.

Aţa cu care se cos cărţile

"Şi-atunci faţa ta s-a luminat şi-a fost ca şi cum toate privirile din ultimele treizeci de ore s-ar fi concretizat în eforturile mele de a ajunge, a de a fi acolo din nou, ca şi cum aş fi fost acolo numai pentru tine, numai ca să te întreb dacă ţi-e cald, dacă e târziu, dacă începe, dacă mai aşteptăm, ca şi cum tu ai fi găsit brusc bucata de lemn de care să-ţi sprijini singurătatea, ca şi cum ai fi crescut brusc, după atâţia ani de copilărie nefinisata, ca şi cum din senin n-ai mai fi fost înconjurat de oameni, ci de cercei de toate culorile care nu înţeapă de frica răspunsului.Apoi te-ai aşezat în mâinile mele şi-am scris."

zise coperta.

În cutia cu mese de bucătărie

Unii ar spune că pe masa mea din bucătărie se reproduc din mers tot felul de enigme scăpate de sub dormitoarele unor Otilii frustrate. Hârtii drepte, hârtii îndoite, scrise, nescrise, cu pătrăţele sau colorate, copiate sau refăcute, cutiuţa cu discuri, mănuşile tocmai descoperite într-o geantă părăsită-n ianuarie, fisticul puţin mofturos, notele unui cântec japonez, cerceii-gărgăriţe cu pietre căzute, culorile salvate ale unui tablou sfâşiat, vreo trei pixuri, câteva accente catalane, un bilet de tramvai serios şi mâinile mele confuze.
Pe masa mea din bucătărie se războiesc amintirile despre copiii pe role din tramvaiul opt, doamna din spate care fredona o melodie (de dragul fabricilor din staţii şi în ciuda pomilor înfloriţi) şi nerăbdarea lui aprilie. Nu-mi amintesc de ce, dar câştigător iese întotdeauna japonezul.

Închizi fereastra. În spatele ei, pe orizontul zimţat, stau gândurile, limitele, gleznele rupte şi piersicile îmbrăcate-n fum. Ochelari de soare pe sub scaune murdare de tramvai. Distanţele fac grevă. Timpul râde inutil. Noi doi ne strâmbăm şi ne cerem scuze. Pe cerul râios se plimbă ferestre fără inspiraţie. Coatele ei sunt pline de neajunsurile altora. Mă surprind minuni fără coadă.

În şosetele noastre cresc rădăcini mici de ştiinţă şi ficţiune, culori amestecate cu mirosuri de mâncare abia scoasă din sărite, emoţii şchioape şi din loc în loc câteva cuvinte fără bretele.
Gâdilă.

Visul cu picioare lungi

Şi visul. Uitasem de vis. Cum că plecam într-o Americă specială, cu un avion foarte mare. După un timp, avionul aterizează pe o stradă dintr-un oraş care semăna ba cu Tokyo, ba cu New York (diferenţa fiind....în nu ştiu ce), merge delicat printre clădiri înalte cu panouri luminoase (cred că multe roşii), ba la stînga, ba la dreapta, se opreşte în faţa unei clădiri de cârpe (ca un cort de nuntă), cineva ridică poarta-automată, fireşte- intrăm, aflu că face escală, că n-am ajuns, că suntem în Siberia, coborâm şi ne petrecem următoarele ore în compania stewarzilor circari care îşi lungesc picioarele agăţaţi de sfori îngheţate deasupra unor prăpăstii spaniole. Cred că unul era nepotul lui Cervantes. Mă trezesc. Convinsă că într-o zi Siberiei i se vor zgâria norii plini cu remuşcări.

Fără să vreau, despre perne

Când cred că ziua creşte şi că se sting luminile, că telefoanele mobile pot să nu fie, că două ore nu sunt suficiente ca să înveţi o limbă străină, că sunt verbe care, căţărate pe pronumele de persoana întâi, se transformă în monştri vocalici, când plouă ca să nu râdă şi când dispariţia se transformă în călătorie spre răbdare, mă spăl pur şi impur şi simplu pe mâini cu cafea călduţă de la automat şi triunghiurile din palme mi se transformă în balade rock ale dimineţilor fără zahăr. Şi triunghiurile inegale râd unul la celălalt.

Interviu

Pentru mine el e un pahar plin cu grâu în care, când mi-e somn, îmi strecor buzele şi ochii şi-atunci mintea mi se umple de hârtii ude aduse tocmai din Ocean.

Pentru mine ea e o salbă de fildeş artificial, abia scoasă din cuptorul unor naturi mai blânde din care nimeni nu iese nefericit.

El e singurul nor pe care nu l-au pictat niciodată studenţii de la Arte.

Ea e o mărgea roşie pierdută pe plajă.

De pe Venus. În martie.

Pe la sfârşitul lui martie, oricare martie al unui an anume, oamenii de pe strada Venus îşi dau seama de câteva lucruri fără importanţă, dar cumva obligatorii. Se întâlnesc în parcarea subterană, fiecare cu plăcuţa noii descoperiri şi, mai mult disciplinaţi decât convinşi, înşiră: că există cărţi care te cunosc mai bine decât copiii tăi după felul în care ţii pixul în mână când citeşti rezolvarea cuvintelor încrucişate, că avocado nu e dulce, că e adevărată noua legendă despre ora unu, că mâncând mango cu trei lei bucata îţi umpli dinţii, buzele şi buricul cu nisip din America Centrală, că tricourile trebuie călcate chiar dacă sunt spălate de mâinile tale neşifonate, că mango cu trei lei bucata are un sâmbure lung şi plat ca o zi de mai păcătuită (astăzi s-au cumpărat două fructe dulci şi-un avocado de la piaţa de flori din cartierul alăturat). Se spun poveşti despre iubiri ruseşti, despre vene necoapte şi ochi cu două perechi de pleoape. Apoi oamenii îşi agaţă plăcuţele la gâtul unui octombrie incredibil de credul şi pleacă la fel de neliniştiţi. În aprilie mâncăm bilete de avion.

Sâmburi de mere încrucişate

Sandale mărunte, stropite cu fulgi de porumb mov, căţărate împotriva voinţei mele pe unghiile mici, apăsate şi mişcate de toate participiile de pe casa scării. Măsor ofuri. Colecţionezi datele măsurătorilor mele pe vârste. Mă costă trei lebede. Cumpăr un soldat aproape american. Îl duc la el acasă, îi povestesc despre Tolstoi, îl îmbrac cu plapuma plină de suflete de aproape-lebede şi-i explic cum că Berlinul e plin de oameni cu ochii negri şi că mi-am îmbogăţit degetele mici cu schimburi valutare, când mai înalte, când mai subţiri, când mai puţin yankee şi mai mult neactualizate. În ochii lebedelor se "sinepictează": timpul căţărat pe distanţă, dezechilibrul şi găselniţele tehnologiei, oameni care se iubesc fără să ştie că nu se ating, toate literele din cuvântul "aur" şi punctul-de-la-capăt impresionat de un scriitor de-aici, de lângă, de la sârbi - de unde ai fi crezut tu când erai mai mic că vin numai gumele în formă de ţigări-. Sunt cel mai frumos cotor de măr din lume. Pe Michelangelo îl păstrez în sâmburi.

"Şi când colo, ce crezi, trebuie să te ocupi de cuvânt când încă nu e cuvânt. Ca pe vremuri, în tinereţe, când te ocupai de dragoste când încă nu era dragoste..." (Milorad Pavić-Peisaj pictat în ceai)

"Descrieţi o persoană dragă pe care nu o cunoaşteţi"

Colecţionezi sunete. Şi le strângi tare între vise, când nimeni nu ştie că dormi, când vorbeşti, aproape atent, cu ochii deschişi printre ţipetele genelor rănite de privirile interlocutorilor. În urechile tale cresc flori mici cu petale albe. Şi te visez ca să nu plângă plăcile tectonice, ca să nu se dizolve clădiri magice fără uşi şi cu fire albe, ca să nu delirezi, ca să nu visezi, ca să nu treci strada pe sub semafoarele stinse. Măsori şotronul cu unghiile degetelor mici, locuieşti între o stea mică şi una albastră, eşti parfum şi cafea sub duş, eşti albastru, eşti o stea albastră pe care locuieşte un om de grâu, eşti o stea albastră sub duş. Te găzduiesc sub glezne, te ţin strâns în talpă, te păstrez ca pe o voce răguşită care dă sens unor instrumente fără corzi, unor lacrimi cu mac şi susan şi sare de mare cu zaharină plină de cuvinte şi sâsâieli. Mi-e teamă că în urechile tale cresc petale mici fără tulpină şi stele neomogene şi albastre, decorate pe sub glezne cu cafea solubilă şi pantaloni de pijama.

Marc nu e poveste

Sunt oameni. Şi mai sunt. Sechestraţi câte cinci ani în jungla columbiană. Şi alţii care i-au salvat. Cei care i-au prins.Sau au dat ordine. Ceilalţi sechestraţi. Unii au rămas. Oameni care i-au aşteptat acasă. Alţii care au murit aşteptând. Poveşti spuse. Unii care mai sunt, dar nu se mai pot întoarce. Cei care erau deja acolo. Cei care au plecat înjurând. Unora le e dor. Alţii îşi mângâiau mâinile de dragul ploilor. Zburau vreo şapte păsări. Şi nori întregi se colorau cu cărţi nescrise despre miile de zile în cuşcă. Marc a dormit cinci ani în jungla columbiană. Apoi a făcut poze cu salvatorii, a scris o carte şi-a divorţat. Mă întreb dacă Marc e viu.

Sunt cravata cu creioane a unui bărbat prea serios prins în capcana serialelor vechi de televiziune americană. Familii cu treisprezece copii de culori diferite. Cu ochii bine înfipţi în tot ce e dincolo de geam. Mă întreb cum îţi ţii mâinile în somn. Aseară sau acum vreo două săptămâni pline ochi cu gheaţă de la congelator.