A se citi cu furie și necaz

Nu, nu...stați așa! Mie să nu-mi spună nimeni că tristețile-au și ele coadă și cap ca fericirile. Am înțeles: se strecoară pe sub bărbiile oamenilor cu inima pe partea dreaptă și le mută poneii și notele muzicale, adună scoțieni și plopi și litere mici de mână ca să dea de băut sfârșitului și, mai mult, scotocesc în buzunarele sfinților până se hotărăsc să oprească numărătoarea și să râdă ca ploile. Nu, nu și nu! Nu mă mințiți! Dacă nu mă ascultați, ele, măselele și urechile, firele de păr cele mai răsfățate și îndeosebi unghiile amabile se întristează și se-apucă de întrebări, se pun în fața oglinzii și dansează dansul nebunelor din metrou, mă ridică-n slăvi și-apoi îmi citesc sfârșitul din Micul Prinț și-mi distrug visele, bagajele și mărgelele. Vi se pare frumos? V-aș ruga să vă vedeți de treabă și să nu-mi mai mâncați sufletul. Dacă se poate.  Am zis un pic speriată. 

Nu s-a putut. 

Ce visează macii când plouă (1)

În tâmplele mele zvâcnesc puțin libidinoase gândurile altora, mai degrabă reconstruite decât triste și nepieptănate. Florile albe de cireș sunt necumpătate și grosolane ca șobolanii în pragul sinuciderii. Și mă tot gândesc c-o fi mai bine să fie septembrie înainte de vreme sau să șterg rândul cu asemănarea și pura întâmplare. Covoare mici de plastic violet în fața fântânilor cu apă râncedă.  M-am îndrăgostit ca să nu-mi cadă fulgere de neputință-n tulpină și-n pălărie. De câte ori se-aude venind somnul se-nchid în casă picioare mici fără papuci. Mă înclin în fața neisprăviților și-a cuvintelor nescrise-n scrisorile de dragoste din epoca mediocră. De-aici se văd poduri care stau să cadă și băieți cu ochi aproape verzi, aproape-nchiși. Visez ca să nu ziceți că n-am visat. 

Despre oamenii înfrigurați din viața mea

Simțirile n-au bun simț. Vin și pleacă, se strecoară-n mintea și-n pantofii omului și se apleacă peste cele mai liniștite ape ca să scuipe-n capul peștilor fără rușine și fără scrupule. Mi-e teamă că nimeni nu m-a luat de mână la timp. Prea devreme sau prea târziu, oamenii din viața mea au apărut triști și neinspirați ca să aibă de unde să plece. Oamenii din ochii mei sunt oamenii cărora le era frig la ei acasă și-au plecat să-și răcorească picioarele în soarele meu, să se bălăcească în umbrele străbunicilor mei și să-nvețe să critice înainte să repare. Oamenii din viața mea n-au multe medalii, dar se liniștesc cu tristețile mele. N-au liniște. N-au steag, gem sau bun simț. Cred că nici străbunici n-au. Oamenii din ochii mei sunt simțiri.  Frunze de ceapă cusute cu fulgere din limba județelor fără capitală. 

Fără puncte

Cu genele răsfirate în câteva zări mai mici împuternicite de cele șapte care-au plecat cu cortul la munte, mi-am adunat toate gândurile de mai sus, le-am dus la nunți și la botezuri, le-am învelit cu lapte praf și le-am culcat pe burtă în fața soarelui, poate-poate se trezește vreo simțire rătăcită și-mi anulează plângerile de la fisc împotriva nopților din stele fără saltele. 

Verbele băiatului din floarea-soarelui

Îi plăceau femeile care miroseau a rodii și-a apă minerală. Își clocotea gândurile în praf de pușcă și de copt și de cărți pe sub paturi curate și-și scotea în fiecare dimineață colții în fața oglinzii cu aburi de bucătărie. Îi plăceau fetele cu nasturi negri și ochi albaștri pe sub ochelari sparți și socotea c-ar fi mai bine să-și dreagă amintirile înainte de luna septembrie. 

Carte de colorat pentru femei cu aripi

M-am trezit în mijlocul unui concurs de mâncat amintiri cu gheare ascuțite de vultur fără aripi. Închisă într-un coteț pentru găini golașe, cu jgheaburi murdare și găuri făcute de șoarecii deloc arătoși, m-am trezit aplaudată de frunzele de viță de vie care-și crescuseră mâini și degete ca dirijorii de la Filarmonică. Și-apoi m-am cățărat pe garduri și m-am sprijinit de artera cea mai groasă a inimii, am încercat s-o rup cu ghearele și s-o arunc și m-am prăbușit ca-n filmele cu maimuțe gălăgioase. M-am trezit limpede la cap și murdară pe mâini, speriată și neisprăvită, cam ca șoarecii care-mi lipesc sprâncenele înainte să amestec spanacul. Pernele mele nu plâng cu lacrimi de plastic. Am zis că nu! Să vedem dacă înțelegeți și nu mai rupeți aripile vânătorilor de cadavre ca să vă colorați ochelarii dimineața, înainte de prima dragoste. 

Domnișoara de la geam

În fiecare dimineață, înainte de ora nouă, visez o scrumieră mică plină cu struguri verzi care se îneacă mereu în aceleași întrebări puțin agitate și rămase pe masă în așteptarea răspunsurilor. Îmi plac filmele cu baruri pline și cântăreți nefericiți și-mi mai plac și nerăbdările oamenilor prea tăcuți. Și-apoi mă tot gândesc la copiii noștri și la ce le-am fi spus dacă s-ar fi născut și ei pe vremea când la grădiniță se puneau bulinuțe roșii în piept. Când avea patru ani, domnișoara de la masa din stângă avea trei regi și-un prinț. Din când în când, forțată de împrejurări, se uita în cele patru ace ale zărilor și-și amăgea viitorul cu masa de la geam a altui restaurant. Astăzi domnișoara de la geam are mai mulți regi și niciun prinț. Și-apoi mă gândesc din nou la copiii noștri și rămân pe gânduri, cu capul în scrumiera cu struguri și picioarele-n lanul de grâu de la masa din colț. 

Melc, melc...și apă turlbure

Pe vremea când eram melc m-am împiedicat în nenumărate rânduri de propriile-mi gânduri. Câteodată, după ani și ani de căutare, când câte-o fată bine crescută mă lua de pe trotuarul ud și mă arunca înapoi în grădină, simțeam nevoia să țip și să renunț la cele trei etaje, să-mi deschid aripile și să ajung cât pot de repede la clinchetul celor doi nasturi pe care-i desfăceau norii femeilor fără zâmbet. 

Și toate astea pentru că am fost mult timp melc: melc cu casă, grădină, trotuar și fete educate care-și luau inima-n dinți și mă aruncau înapoi în propria-mi conștiință. 

Cam așa gândesc melcii, mi s-a spus. 

Fiecare rânjet cu inima lui. Și-o bucată de duioșie crescută-n burta unui porc mistreț fără speranță. Te iubesc așa, ca și cum n-ai fi om. Ca și cum din sufletul tău s-ar desprinde licurici absorbiți de muzica din penitenciarele fără ferestre. 

Desene animate fără creion corector

Ca să înțelegi. Mi-am șters norii din palme și m-am așezat pe marginea patului tău. Ți-am explicat ce-i cu deșertul, cu gramaticile neinaugurate, cu universul, cu cartofii și cu viitorul tău fără mine. Te-am rugat să mănânci ultima lingură de ciocolată și să te ștergi cu prosopul fără cusătură. Te-ai uitat la mine cu ochii verzi, ai deschis frigiderul și m-ai aruncat acolo undeva, într-un sertar cu cheie pătrată și șosete cu dungi. Am adormit gândindu-mă la pisicile tale și la cum n-am apucat să le cunosc vreodată. Și-am plâns. 

Para que no me entiendas

Afortunadamente, me callé a tiempo. Sigo pensando que tus pupilas empezaban por mis labios, pero nunca lo dije. Me acuerdo que con el sol tus ojos cambiaban de color y yo me imaginaba que cuadrillas de mujeres guapas iban por la calle gritando tu nombre.

Din geam în geam

Zilele trecute m-am transformat din hârtie în geam. Geam, geam, ca orice geam. Vă rog să nu căutați sensuri ascunse și metafore forțate acolo unde nu e nici cadou, nici ființă. Eram teoretic transparent și, în miezul zilei, oamenii vedeau prin mine alți oameni, iar noaptea, cu tot cu iluminatul stradal, își vedeau ochii și cearcănele și se stâmbau la motoarele fără zahăr ale amintirilor. Acum că știu cum e să fii geam, apreciez mai tare sticla groasă, borcanele și ochelarii fără lanț care te  apară de hoți și nu te lasă să te murdărești de ploi și de palme nevrotice. Dacă mă gândesc bine, cred că eram mai puțin îndrăzneț decât geamurile ușilor, care-și permit până și să-și piardă calitatea de geam. Într-o zi, în aceeași zi, mi-am luat inima-n dinți și m-am transformat din nou în mine, cu toată nenorocirea mea de netransparență și cu toate viciile mele de carton subțire. Cred că a fost cea mai înțeleaptă indecizie. 

Ingrediente pentru recolta de fericire

Ridichii negre.Scrisori pentru mama chelnerului cu ochi de lebădă frustrată din Rusia. Fistic delicat și pași de dans sălbatic pe ritmuri blânde de tango american. Cafea în ceșcuțe mici de sticlă transparentă. Mânerul rece al trenurilor fără șine. În gară e frig și-n iulie. Fericire cu termen de garanție. Expirat. 

Împiedicații și lumile lor atârnate

M-am împiedicat zilele trecute de lumea altcuiva. Un cineva mai mic, cu ciocârlii în urechi și arici printre dinți, un soi de cineva cu lumi în diagonală pe care le ține bine așezate într-un sertar prin care nebunii nu trec decât în batalioane, hotărâți să găsească plase cu pâine în plămânii dicționarelor. M-am oprit. Mi-am privit lumea în ochi. Din obraji i-au sărit rușinate cutii cu grisine și armuri pentru războinicii fără cai. I-am desfăcut părul, i-am cusut ochii cu rădăcini de lalele și-am întrebat-o dacă n-ar vrea să-și spele amintirile cu noroi din livada de ghețari. Mi-a răspuns că nu și s-a-ntors la singurele două cuvinte pe care le mai ținea minte de pe vremea când lumile aveau și ele dreptul la viață, din zilele când lumile erau ca melcii și se-ncolăceau în jurul nimicului de dragul aventurii și-al racilor. 

"Dus-întors", o fi zis. Și n-a ascultat-o nimeni. 

Imprevizibili și subiectivi, ochii și bureții

Astăzi. Din călcâie mi se desprind bucăți mici de rădăcini de crizanteme. Mă aștern ca numerele de telefon sub crimele intelectuale ale păsărilor cu picioare lungi și-mi doresc să mă fi născut în aceeași zi, dar ceva mai devreme, ca să simt amprentele de dimineață ale circarilor din sudul țării. M-am născut cam somnoroasă. (O fi vreo poveste cu ochii deschiși la culoare sau cu zăvorul din fața ușilor fără motive de liniște.) Aveam o sută de gene, pe numărate, și sprâncene arcuite de care povesteau vecinele prin vecini. Dac-ar fi să mint aș povesti și cum primul meu vis a fost despre primăvara de acum doi ani. Am dinții cam subțiri. Și-un colț de pâine gătit special pentru sfârșitul lui aprilie. Ochii mei sunt străchini întregi care stau să se spargă de teama neiubirii. Ochii mei căutau circul și circul s-a născut prea devreme. Mă gândesc să-mi schimb amprentele. M-am născut ca să-mi schimb amprentele. 

Barcelona

În drum spre casă. Trei fraze cu care m-am intersectat pe străzile din Timișoara

Doi bărbați îmbărcați în costum, în parcarea de la mall. Cel mai scund către cel mai înalt: "-Și sentimentele?" (n-am apucat să aud răspunsul). 

Două fete, adolescente-tinere, pe strada Mercy. Una dintre ele: "-Și-apoi a înviat." Cealaltă tace. 

O femeie tânără, la telefon. "- Că sunt posesivă, egoistă. Nu știu..."

Și se mai trezește câte unul să creadă că lumea în care trăim e superficială. 

Insecte și metale egoiste. Memoria.

De câțiva ani încoace mă tot întreb ce penaj are anul următor și răspunsurile sunt mereu pline de u-uri și de semne de întrebare întoarse și, cum de câte ori mă întreb, pe lângă mine-și face loc câte-un pui de vulpe argintie, cu dinți mici, abia răsăriți și plini de cretă de la orele de literatură sălbatică, mă dau bătută înainte să-mi scot pantofii. Mă războiesc mereu învinsă cu cărțile de joc și mă arunc plină de neputință peste posterele cu unicorni din librăriile nonconformiste, poate-poate ajunge să mă înțeleagă și pe mine vreo scamă de birou fără ferestre și-mi explică ce-o fi cu noi anul viitor și câte indicatoare de trafic trebuie să mai suport ca să mă transform în ființă fericită și înfășurată-n egoismul altora. De câte ori n-am răspunsuri, caut întrebări mai simple. Mă întreb cum se țin minte numerele de telefon când se șterg din memoria muștelor de-o zi și cum se vânează argintul când la picioarele romanțelor cresc ramuri de nisip. Cam asta mă-ntreb. 

De cot cu viața

A fost odată ca niciodată, mai acum vreo două săptămâni, o fată care, în fața trecerilor de pietoni, tot trăgea de mânecă, de culori și de priviri un băiat care nu știa ce e zăpada; Doamne ferește să nu-l calce vreo mașină la cât e de împiedicat și de lipsit de maniere când vine vorba despre viața lor!  Și dacă tot suntem la subiectul respirație, să vă spun că viața lor e un fel de tiribombă dezasamblată, împrăștiată-n zeci de remorci vechi, cu șuruburi de neînlocuit lăsate în parcări murdare din țări fără autostradă și cu bucăți de plastic învelite-n aceeași pătură scămoșată pe care n-o mai calcă nici bunicile de când nu mai e la modă fierul de călcat fără apă. Poate vi se pare puțin prea tehnică povestea lor de viață, dar e așa cum citiți sau chiar mai riguroasă. Cu toate literele, în toată ordinea, confuză printre toate formulele pe care n-a vrut nimeni să le țină minte vreodată. Viața lor e ca o tiribombă de care nu s-ar fi săturat nici ultimul sat din sudul țărilor fără asfalt dacă n-ar fi știut că există undeva în spatele decorului o masă gri de salcâm pe care s-au semnat în prima zi de libertate convențiile sociale. Iar ei, fericiți, trec străzi în speranța că primăvara se prelungește cu cotul.

Stai, nu vezi că vine mașina? Astăzi ți-am salvat viața de zeci de ori...

Simțirile simțurilor

Mi-au sărăcit simțurile. Le-am botezat zilele trecute cu tot felul de mirodenii desprinse la propriu (încă se mai vede lipiciul pe coate) din cărțile cu Mihai Viteazul pe copertă. Nimic. Din spatele scaunului se aud sfaturi care mai de care mai puțin inspirate: ¨Simțurile se mângâie înainte de răsărit. Se păstrează bine-n tăvi transparente de yena cu orez prins și oase mici de pui îngrășați artificial. Se colorează cu detergent de rufe verzi.¨ Nu mai merge nimic. Nu mai avem loc pentru cuvinte. Simțurile lumii se clatină pe marginea superioară a unui Z mare de mână. Am simțuri care caută lilieci cu ochi închiși agățați în magnolii încă neînfloriți la șase dimineața. Și-apoi ar mai fi și cele care sapă-n sprâncenele bătrânilor ca să se agațe de moarte și cele care se sprijină pe merele coapte în laboratorul de sub sala de curs a șomerilor cu vise plătite. Se vând vise, domnilor. Șase lei și-o cafea fără lapte visul! Ia vise, ia vise! Hai la vise, hai la vise! 

Simțurile mele amorțesc în poalele imposibilului. Simțurile mele se răcesc. Simțurile mele se beau fără lapte. Simțurile se scriu cu z mic de mână.