Prin balcoanele celorlalţi. Striviţi de monede mici de ciocolată cu lapte. În lumina becurilor economice. În luna soarelui risipitor. Prin balcoanele celorlalţi, mulţumiţi şi îngrijoraţi. Se poate iubi cu ochii deschişi? Se pot scrie scrisori pe masa din bucătărie? Eu m-aş ridica şi i-aş cere Academiei să-mi spună cât de des unu plus unu egal cu rădăcini de conopidă. Şi-aş mai cotrobăi puţin prin balcoanele altora, înainte să dorm. Şi-apoi aş dormi până marţi seară. 

Vis cu subtitrare. La opt fără zece.

Mă fascinează oamenii care nu vorbesc aceeaşi limbă. Care se-nţeleg şi se iubesc şi dorm sub aceeaşi pătură mică în acelaşi pat mare, dar n-au crescut vorbind la fel. Când se sperie zânele lingvisticii şi ea vorbeşte mai tare şi-njură cum n-ar face nicicând în faţa compatrioţilor. Şi el nu-nţelege şi zice c-o fi ceva despre primul volum de poezii pe care-l ascunde ea sub pat şi din care citeşte cu voce tare în limba lui când crede că el doarme. Ascultă pronunţia proastă şi râde-n vis. Nu de ea. De ignoranţa poeziei care se lasă citită de cineva care nu-i cunoaşte cheile, broaştele, zăvoarele sau măcar sforile. Şi răspunde în dialecte şi limbi moarte cum că-i pare rău că nu poate s-o lase să fie mai mult decât manualul lui de filologie clasică. Că i-ar plăcea să fie cumva, cumva altfel, că poate-ar fi mai bine să-i cumpere o strecurătoare de ceai sau s-o îmbrăţişeze cu pungile de sub ochi, să-i spună despre vacanţe în alte lumi sau s-o întrebe despre plantele de pe muntele cu zahăr ars şi cereale cu ciocolată şi s-o mai lase să doarmă. Să-i spună că-i leneşă şi ca pe tărâmul ei de neînţeles (de neînţeles serios) nu există mare. 

Şi încheie: "Înainte să speli vasele, le laşi cu puţină apă-n chiuvetă." 

Şi ea nu-nţelege şi şterge tabla de stele şi le pune condimente şi le tatuează cu trei rujuri şi le dă voie să plece dacă au nevoie în căutare de anulări şi de amânări şi de lilieci şi de pâine cu banane şi cu voinţă.

Şi rămân surzi şi verzi şi gălăgioşi în fascinaţia şi plictiseala mea cu aspiraţii multilingve.  

:*

Mitologie la promoţie. Gratis.

Calipso se descurca din ce în ce mai greu. Şi-avea tot felul de gânduri, se desfăta cu picături din picturi şi se mângâia cu şiraguri de regrete neînchipuite şi bine întemeiate. Pe Calipso la gară n-o aştepta nimeni. Copii n-avea. Licurici din plin. Şi gazde şi oaspeţi şi carii în suflet şi-ntr-o măsea neascultătoare. Copii n-avea Calipso. N-o păzeau decât nişte nopţi nefinisate şi-un amant de sfârşit de anotimp. Pe umerii lui Calipso, săracii, zăceau două suflete: unul încifrat electronico-imaginar şi-altul cu lacăte ruginite şi fermoare la promoţie fără mărgăritar sau lăcrămioare. 

Eu m-am tot gândit cât să las din mobilă şi cât să ard. M-am gândit cum să ridic şaua, cum să mut castelul, cum s-o conving pe Calipso să-şi ia licuricii înapoi.

M-am tot zbătut, am cântărit suflările şi soluţiile deshidratate şi-am ajuns să le îngrop în pahare mari de plastic în speranţa că orice cafenea e un ghiveci de libelule moarte şi-o dorinţă de femeie neîndeplinită. 

Astăzi m-am întâlnit cu Cortázar. Sau cu o soră de-a lui, oarbă, clătită cu apă din mările lui Circe-Calipso-Coca-Cola, deşi se crede mamă şi fiică şi însăşi Penelope. 

Sora lui Cortázar are ochi mari şi buze de carton şi păr lung şi libelule sălbatice în pahare domesticite pe care le poartă la curea. Sora lui Cortázar, Calipso rătăcită printre vopsele de păr şi nervi şi hormoni şi teorii literare revoluţionare, e şi sora mea. Şi sunt şi eu. Suntem copiii lui Ulise şi cărţile marinarilor şi iubitele de departe ale celor neîntorşi încă de-aproape. 

Anul trecut, pe vremea lui Penelope, vorbeam despre lână şi ciorapi transparenţi şi viitorul prezent. Acum vorbim despre piele, amaruri şi apă de colonie şi plângem, eu şi Calipso, de dorul lui Cortázar. 

Ipocrizia trenurilor şi tristeţea gărilor

Ca-ntr-o poveste plină de confetti şi de zâmbete-nimicuri şi de lacrimi-de-toate, pe mine mă aşteaptă într-o gară cu două linii şi-un peron nepremiat un băiat cu pantaloni aproape negri şi bluză de neculoare aparent inocentă. În braţe-şi ţine pruncul altora şi m-aşteaptă şi-i promite c-o să vin şi-o să-i cânt. În lumea mea de focuri artificial-naturale şi maşinării de cafea în curtea gării, băiatul e tânăr şi pare-ndrăzneţ şi puternic şi blond şi puţin ipocrit şi laş.

Instrucţiuni medical-culinare pentru înteţirea tristeţii

Se trece strada. Se intră în primul bar. Se priveşte cu ochi trişti chelnerul. Se cere bere de orice fel. Se recomandă halbă de sticlă aproape spartă cu rece foarte proastă. Se ascultă atent zgomotzul frustrării chelnerului şi farfuriile niciodată spălate de femei frumoase. Se zgârie tejgheaua cu furie inconştientă. Se plăteşte. Se aşteaptă restul. Se lasă bacşiş fără voie pentru că distinsul chelner l-a investit deja în propria depresie.

Se merge către zebră. Se calcă doar dungile albe ca să nu se piardă din amărăciune.

Atenţie! Reacţii adverse: pericol de zebre în spatele barului.

Contraindicaţii: A nu se confunda tristeţea cu berea, nici vinul cu ospătarul.

Se serveşte caldă cu lacrimi la cuptor în scrisori fără plic.

Instrucciones médico-culinarias para aumentar la tristeza

Se cruza la calle. Se entra en el primer bar. Se mira con ojos tristes al camarero. Se pide cerveza de cualquier tipo. Se recomienda jarra de cristal casi rota con cerveza muy mala. Se escucha atentamente el ruido de la frustración del camarero y los platos nunca fregados por mujeres guapas. Se araña la barra con rabia inconsciente. Se paga. Se espera la vuelta. Se deja propina sin querer porque el camarero la ha invertido ya en su propia depresión. 

Se dirige hacia el paso de cebra. Se pisan sólo las rayas blancas para no perder la tristeza.

¡Ojo! Reacciones adversas: peligro de cebras detrás de la barra del bar. 

Contraindicaciones: No confundir la tristeza con la cerveza, ni el vino con el camarero. 

Se sirve caliente con lágrimas asadas en cartas sin sobre. 

O parte din zodiacul lui Venus (început şi uitat în august 2009)

Ianuarie e I şi nu e Iunie, Iulie sau Irina. Ianuarie e luna în care mă întorc când nu plec. Ianuarie e frig sclipicios şi zăpadă cu mustrări de conştiinţă. 

Februarie e puţin cam lung. Şi cel mai mic. Şi eu mă trezesc neprimăvăratică şi mă culc somnoroasă.

Martie e povestea care se termină înainte să înceapă şi continuă pentru că e puţin mai capricioasă decât brazii neîmpodobiţi.

Despre Aprilie am cuvinte de toate felurile şi mă tot gândesc dacă să-l împing de pe ponton sau să-l las să respire uscat şi mândru că ştie să mă facă fericit. Aprilie e un soi de pian uşurel pierdut în spatele caselor de lemn de cireş de aprilie. 

Mai ar fi fost numele meu, dar m-am răzgândit şi l-am rugat să-şi găsească alte criterii şi altă pălărie. 

Iunie nu există. 

Şi pe iulie îl las în sertar ca să ne mai rămână personaje pozitive şi pentru alte singurătăţi. 

A nu se continua decât în compania cafelelor din decembrie. 

Şi se adaugă un discurs de primire şi-o scrisoare de rămas-bun

Ca să am cui să mă plâng ar trebui să cobor luna din ficusul-premiu-pentru-cel-mai-bun-actor-în-rol-principal şi s-o transform în planuri din trecut schiţate cu vopsele aurii şi roşii, vopsele mediteraneene puse pe pânze ieftine româneşti, cumpărate din bani împrumutaţi şi abia daţi înapoi. Pictează-mi luna. Fără talent, cu încăpăţânare şi curaj, cu pumni în masă şi pasiuni fotbalistice născute împotriva tuturor regulilor naţionaliste. Eu folosesc cuvinte pe care nu le ştiu, dar pe care mi le-ai explicat tu. Şi nu le ştiu, dar le ţin minte ca să i le explic Lunei. Despre Luna, în variantă masculină, a scris astăzi un poet fără ştampilă de poet. Şi i-a explicat că pe pământ nu e chiar aşa cum ar vrea ea-el. Eu i-aş mai spune că merită, cât de cât convinsă, şi că pe spatele pânzei se pictează cărţi de joc ascunse în care părinţii ei îşi scriu cu auriu-roşu secretul. Din poezia aproape-poetului lipseşte aripa prost-născută a unui soi de iubire nelipsită de lipici şi maşini de cusut fără benzină, tatuaje şi zile de sărbătoare cu seminţe de floarea-soarelui sparte de dinţi necăjiţi. Dinţi necăjiţi, întorşi pe dos şi aproape nehotărâţi cu privire la trecut, la deciziile altora şi la regulile de despărţire în silabe, care se grăbesc pe zi ce trece mai tare să se picteze cu auriu şi roşu aprins şi trei pensule mici cu coadă de plastic transparent pe pânze ieftine pe care le ţine în braţe Luna când nu doarme pentru că nu există. 

Un fel de Paris îngheţat sub apă

În Oceanul Arctic cresc hoteluri de patru sau cinci stele, împodobite cu invidii şi dorinţe de dor de ducă, hoteluri pline cu oameni nesuferiţi însoţiţi de alţii, zâmbitori şi amabili, cuceriţi cumva de lipsa de încredere în forţele proprii şi-ntr-o societate mai puţin speriată de peria de sârmă a ipotecilor şi-a convenţiilor socialo-băneşti. În Oceanul Arctic cresc pe sub pietre animale mici care se cred pline de suflet şi-şi îngheaţă gândurile înainte de fiecare viscol de teama dezumanizării. În Oceanul Arctic cresc limpezi ghimpi coloraţi cu fel de fel de creme de pantofi scumpi de damă. 

Să-mi explice cineva de ce pisicile au şapte vieţi. De ce nu cinci? De ce nu jumătăţi? De ce nu articole sportive din ziare anonime de provincie? Pisici imigrante? Şi pescăruşi în mijlocul muzeului. 

Mitologie ieftină

Covoarele pe care cobor eu din salon spre infern sunt mai reci decât inimile rădăcinilor de liliac uscat. Mă târăsc spre plămânii mei plini cu grădini fără garduri, cu rom şi cu dinţi albi şi  vise şi dulciuri artificiale. Te schimb cu tot ce nu am. Aş vrea să te întorci pe insula lui Calipso. Şi să-ţi pară rău de ceilalţi, dar să te întinzi pe nisip şi să te doară toate insectele şi să-ţi plângă hainele în spatele pielii şi să vezi stele palide şi bolnave şi să-ţi fie totul indiferent. Să te urci pe cai şi pe stânci, să aluneci pe covoare reci dinspre saloane spre infern şi să zâmbeşti resemnat în faţa umerilor goi ai lui Calipso. Lui Calipso îi lipsesc cuvintele. Şi tu te hotărăşti să-i botezi păgân mâinile cu gem de prune şi sirop de lemn pentru cutii de bijuterii pe care nu le vrei şi n-o să le ai nicicând. Din lista de libelule sugrumate de gâtul amantelor nefericite lipsesc note muzicale din a doua parte a cărţilor de istorie contemporană. Îmi aminteşti de mine pe vremea când eram vâslă în marea grecilor. 

Când nu eşti îţi scriu scrisori. Şi le înrămez cu cârlige de lemn auriu pe frigiderul meu înstelat. Cam atât despre viitor şi copaci cumpăraţi cu plase de fragi. 

Scrisoare cu antet final

Eşti ca un cuvânt fără mâini, fără putere de decizie şi fără şireturi la pantofi. Aş vrea să fii aşa cum eşti. Să te întinzi pe păturile altora, să-ţi iei mintea-n dinţi şi-n măsele şi-n pungi mari de plastic roşu de câte ori nu mai ştii ce să spui şi să te sperii ca şi cum n-ai avea dreptate de câte ori se mai compune câte-o melodie de dor de pisici şi de dragoste şi de rouă şi de prăjituri cu prea multe stafide. Eşti aşa, ca un polonic cu cafea. Cafea lichidă şi cu drag şi cu mâini mici şi pomi plini cu cireşe pe post de globuri sărbătoriceşti. 

Dragă domnule personaj extravagant din lumile mele cultural-mediocre, de câte ori îţi treci mâna prin păr rămân cu urme de polen în ochi. 

Numai noi doi. 

Oameni cu priviri discret de portocalii. Căpşuni.

Şi eu mă transform frecvent în floarea-soarelui. Mă dezvelesc şi mă limpezesc cu săpun dulce de crini domesticiţi. Şi mă aşez pe trotuar şi număr mărgele, cobor din autobuz în furtună, croşetez pânze de pictori cu mâini reci şi despart în silabe toate librăriile-bucătării de pe Strada Diagonal. Nu prea cred în posibilităţi în trecut şi simpatizez parcurile botanice pentru că mi-e milă de excesul lor de teamă de faună. Gândiţi-vă. Cine ar alege un parc botanic în favoarea unei grădini zoologice? Cine s-ar juca amabil cu un mărgăritar în loc să mângâie o girafă?  Mi-e puţin silă de poamele pline de substantive comune şi încerc, măcar atunci când pot, să nu mă bazez pe imaginaţii fructifere sau vise înrădăcinate. Eu încerc. Restul nu mai depinde decât de abilităţile hoţilor de cuptoare pline cu plăcintă de dovleac. Şi râd în hohote cu glazură şi mă perind pe coridoarele academiilor de limbi clasice cu nerăbdarea cu care, convins de nereuşită, se schiţează un pui de tuia la poarta unei judecătorii pentru animale. 

La ce se gândeşte o lebădă răcită?

Mă gândesc că verbele reflexive n-au nevoie de explicaţii poetice sau pescăreşti sau legate de problemele conjugale ale perechilor mixte. Mă mai gândesc la câţiva copii blonzi; doi mai concret. Şi la ardeii mici care ar trebui să fie iuţi şi uită, sau la miligramele care-şi doresc să ajungă saci mari de cartofi. Mă gândesc la oraşe ca New York-ul noaptea, la lebede cu roşu-n gât sau la restaurante alese cu atenţie din cartea de bucate. Mă tot gândesc cum să te aduc acasă şi cum să-ţi spun că mi-ar plăcea să dansăm fără papuci şi să cântăm cât putem de ruşinaţi. Şi dacă tac să mă rogi să nu mai tac. Şi-o să mai tac puţin ca să-mi treacă supărarea şi ruşinea şi-o să zâmbesc cu lacrimi în colţul dinţilor şi-apoi o să râd în hohote şi-o să-mi amintesc că mă gândeam cum să-mi aleg cizmele şi-am ales până la urmă un gând ridicol. 

Despre Alpi şi sufletul meu

Nu e uşor să trăieşti în Alpi. Şi să suferi războaie mondiale şi să mănânci îngheţată şi brânză şi să te uiţi la filme alb-negru şi să cauţi necăutatul cuvintelor pe cale de dispariţie. Eu m-am născut, cum spuneam, pe coasta unui cireş aproape neînflorit. L-am simplificat şi l-am coborât puţin cu picioarele în rădăcini şi-atunci mi-a dat voie să mă nasc. De fapt eu n-am fost niciodată în Alpi. Dar cred că şi acolo cresc în copaci animale gălăgioase şi albastre îndrăgostite de insecte dăunătoare galbene. Şi dacă e aşa, filmele alb-negru cu virgulă şi tâlhăriile şi cerceii şi fumul din gumele de mestecat şi leagănele fără nume în altă limbă, toate astea şi celelalte parabole fără cuvinte, toate-toate, se transformă în nopţi de aprilie-august care nu-şi găsesc locul sub revistele de modă. 

Când era copil, bunicul meu avea un cal şi-l călărea în picioare şi era fericit şi bun şi-aşa a fost întotdeauna. 

Când trece un timp şi începi să fii din ce în ce mai puţin lămurit despre ce e şi ce a fost fericirea sau bobul de năut sau globul spart din partea dreaptă a bradului, ajungi să începi să pricepi că prăjiturile sunt amare şi că librăriile au o ieşire în spate, că muzicienii - mai ales soliştii de rock- se îmbolnăvesc, că nu dai niciodată telefoanele potrivite, că faci exact pe dos ciocolata caldă şi că nu trebuie să ştii tot ca să faci orice. Şi-atunci mai trece un timp şi uiţi de ce ai ajuns la concluziile astea şi te apucă un somn mărunt care îţi strică orice speranţă de înaintare sau de trepte corect proiectate. 

La multi ani, tati!!!

O consoană şi-o vocală şi părinţii lor

Globul pământesc şi de gumă şi din nori şi de penalty-uri şi cu plural şi singular şi primăvară bolnavă. Un glob cu acorduri şchioape de chitară călcată în picioare pe trotuarele Mediteranei. Am fi băut o cafea la reducere şi din ea s-ar fi  decupat din instinct doi copii blonzi. Cu nas mic şi urechi mari şi ochi verzi şi albaştri şi întredeschişi mai-mereu, ascunşi de idei despre gutui şi idei străine şi idei ale altor părinţi cu alt gust de cafea. Şi globul pământesc s-ar fi transformat în broască. Şi oamenii se plimbă spre numele de familie ale vânzătorilor şi cel mai înalt se întoarce şi se holbează la trei fotografii cu nevertebrate pline de suflet. Diferenţa dintre cometa din poveste şi zmeul de pe cer e încifrată în tălpile tale. Dacă te-aş gâdila poate te-ar durea urechile şi dacă aş fi vampir mi-ar fi somn şi mi-e puţin ciudă când mă gândesc că în ziua în care cineva o să izbucnească în plâns şi-o să arunce globul pe geamul cu multe stele şi puţini monştri, n-o să mai fim nici eu, nici tu. Eu o să citesc ziarul şi-o să ignor faptul că universul se învineţeşte şi tu o să dormi conştient de visele altora. Şi-o să râdă din neexistent copiii noştri cu păr blond şi ochi albaştri şi verzi şi poftă de gutui.