Să-mi explice cineva de ce pisicile au şapte vieţi. De ce nu cinci? De ce nu jumătăţi? De ce nu articole sportive din ziare anonime de provincie? Pisici imigrante? Şi pescăruşi în mijlocul muzeului. 

Mitologie ieftină

Covoarele pe care cobor eu din salon spre infern sunt mai reci decât inimile rădăcinilor de liliac uscat. Mă târăsc spre plămânii mei plini cu grădini fără garduri, cu rom şi cu dinţi albi şi  vise şi dulciuri artificiale. Te schimb cu tot ce nu am. Aş vrea să te întorci pe insula lui Calipso. Şi să-ţi pară rău de ceilalţi, dar să te întinzi pe nisip şi să te doară toate insectele şi să-ţi plângă hainele în spatele pielii şi să vezi stele palide şi bolnave şi să-ţi fie totul indiferent. Să te urci pe cai şi pe stânci, să aluneci pe covoare reci dinspre saloane spre infern şi să zâmbeşti resemnat în faţa umerilor goi ai lui Calipso. Lui Calipso îi lipsesc cuvintele. Şi tu te hotărăşti să-i botezi păgân mâinile cu gem de prune şi sirop de lemn pentru cutii de bijuterii pe care nu le vrei şi n-o să le ai nicicând. Din lista de libelule sugrumate de gâtul amantelor nefericite lipsesc note muzicale din a doua parte a cărţilor de istorie contemporană. Îmi aminteşti de mine pe vremea când eram vâslă în marea grecilor. 

Când nu eşti îţi scriu scrisori. Şi le înrămez cu cârlige de lemn auriu pe frigiderul meu înstelat. Cam atât despre viitor şi copaci cumpăraţi cu plase de fragi. 

Scrisoare cu antet final

Eşti ca un cuvânt fără mâini, fără putere de decizie şi fără şireturi la pantofi. Aş vrea să fii aşa cum eşti. Să te întinzi pe păturile altora, să-ţi iei mintea-n dinţi şi-n măsele şi-n pungi mari de plastic roşu de câte ori nu mai ştii ce să spui şi să te sperii ca şi cum n-ai avea dreptate de câte ori se mai compune câte-o melodie de dor de pisici şi de dragoste şi de rouă şi de prăjituri cu prea multe stafide. Eşti aşa, ca un polonic cu cafea. Cafea lichidă şi cu drag şi cu mâini mici şi pomi plini cu cireşe pe post de globuri sărbătoriceşti. 

Dragă domnule personaj extravagant din lumile mele cultural-mediocre, de câte ori îţi treci mâna prin păr rămân cu urme de polen în ochi. 

Numai noi doi. 

Oameni cu priviri discret de portocalii. Căpşuni.

Şi eu mă transform frecvent în floarea-soarelui. Mă dezvelesc şi mă limpezesc cu săpun dulce de crini domesticiţi. Şi mă aşez pe trotuar şi număr mărgele, cobor din autobuz în furtună, croşetez pânze de pictori cu mâini reci şi despart în silabe toate librăriile-bucătării de pe Strada Diagonal. Nu prea cred în posibilităţi în trecut şi simpatizez parcurile botanice pentru că mi-e milă de excesul lor de teamă de faună. Gândiţi-vă. Cine ar alege un parc botanic în favoarea unei grădini zoologice? Cine s-ar juca amabil cu un mărgăritar în loc să mângâie o girafă?  Mi-e puţin silă de poamele pline de substantive comune şi încerc, măcar atunci când pot, să nu mă bazez pe imaginaţii fructifere sau vise înrădăcinate. Eu încerc. Restul nu mai depinde decât de abilităţile hoţilor de cuptoare pline cu plăcintă de dovleac. Şi râd în hohote cu glazură şi mă perind pe coridoarele academiilor de limbi clasice cu nerăbdarea cu care, convins de nereuşită, se schiţează un pui de tuia la poarta unei judecătorii pentru animale. 

La ce se gândeşte o lebădă răcită?

Mă gândesc că verbele reflexive n-au nevoie de explicaţii poetice sau pescăreşti sau legate de problemele conjugale ale perechilor mixte. Mă mai gândesc la câţiva copii blonzi; doi mai concret. Şi la ardeii mici care ar trebui să fie iuţi şi uită, sau la miligramele care-şi doresc să ajungă saci mari de cartofi. Mă gândesc la oraşe ca New York-ul noaptea, la lebede cu roşu-n gât sau la restaurante alese cu atenţie din cartea de bucate. Mă tot gândesc cum să te aduc acasă şi cum să-ţi spun că mi-ar plăcea să dansăm fără papuci şi să cântăm cât putem de ruşinaţi. Şi dacă tac să mă rogi să nu mai tac. Şi-o să mai tac puţin ca să-mi treacă supărarea şi ruşinea şi-o să zâmbesc cu lacrimi în colţul dinţilor şi-apoi o să râd în hohote şi-o să-mi amintesc că mă gândeam cum să-mi aleg cizmele şi-am ales până la urmă un gând ridicol. 

Despre Alpi şi sufletul meu

Nu e uşor să trăieşti în Alpi. Şi să suferi războaie mondiale şi să mănânci îngheţată şi brânză şi să te uiţi la filme alb-negru şi să cauţi necăutatul cuvintelor pe cale de dispariţie. Eu m-am născut, cum spuneam, pe coasta unui cireş aproape neînflorit. L-am simplificat şi l-am coborât puţin cu picioarele în rădăcini şi-atunci mi-a dat voie să mă nasc. De fapt eu n-am fost niciodată în Alpi. Dar cred că şi acolo cresc în copaci animale gălăgioase şi albastre îndrăgostite de insecte dăunătoare galbene. Şi dacă e aşa, filmele alb-negru cu virgulă şi tâlhăriile şi cerceii şi fumul din gumele de mestecat şi leagănele fără nume în altă limbă, toate astea şi celelalte parabole fără cuvinte, toate-toate, se transformă în nopţi de aprilie-august care nu-şi găsesc locul sub revistele de modă. 

Când era copil, bunicul meu avea un cal şi-l călărea în picioare şi era fericit şi bun şi-aşa a fost întotdeauna. 

Când trece un timp şi începi să fii din ce în ce mai puţin lămurit despre ce e şi ce a fost fericirea sau bobul de năut sau globul spart din partea dreaptă a bradului, ajungi să începi să pricepi că prăjiturile sunt amare şi că librăriile au o ieşire în spate, că muzicienii - mai ales soliştii de rock- se îmbolnăvesc, că nu dai niciodată telefoanele potrivite, că faci exact pe dos ciocolata caldă şi că nu trebuie să ştii tot ca să faci orice. Şi-atunci mai trece un timp şi uiţi de ce ai ajuns la concluziile astea şi te apucă un somn mărunt care îţi strică orice speranţă de înaintare sau de trepte corect proiectate. 

La multi ani, tati!!!

O consoană şi-o vocală şi părinţii lor

Globul pământesc şi de gumă şi din nori şi de penalty-uri şi cu plural şi singular şi primăvară bolnavă. Un glob cu acorduri şchioape de chitară călcată în picioare pe trotuarele Mediteranei. Am fi băut o cafea la reducere şi din ea s-ar fi  decupat din instinct doi copii blonzi. Cu nas mic şi urechi mari şi ochi verzi şi albaştri şi întredeschişi mai-mereu, ascunşi de idei despre gutui şi idei străine şi idei ale altor părinţi cu alt gust de cafea. Şi globul pământesc s-ar fi transformat în broască. Şi oamenii se plimbă spre numele de familie ale vânzătorilor şi cel mai înalt se întoarce şi se holbează la trei fotografii cu nevertebrate pline de suflet. Diferenţa dintre cometa din poveste şi zmeul de pe cer e încifrată în tălpile tale. Dacă te-aş gâdila poate te-ar durea urechile şi dacă aş fi vampir mi-ar fi somn şi mi-e puţin ciudă când mă gândesc că în ziua în care cineva o să izbucnească în plâns şi-o să arunce globul pe geamul cu multe stele şi puţini monştri, n-o să mai fim nici eu, nici tu. Eu o să citesc ziarul şi-o să ignor faptul că universul se învineţeşte şi tu o să dormi conştient de visele altora. Şi-o să râdă din neexistent copiii noştri cu păr blond şi ochi albaştri şi verzi şi poftă de gutui. 

De dimineaţă

Astăzi îmi încep ziua cu opt vocale din altă limbă, cu senzaţia de "nu-văd-nimic-dar-vorbesc-ca-şi-cum-aş-ştii-cu-cine" de aseară (emoţionat şi emoţionant aseară!), cu redescoperirea triftongilor şi noua descoperire a biscuiţilor cu unt lăsaţi prea mult la cuptorul nemţesc, cu imaginea pătuţului şi cu felicitările pregătite, cu întrebări şi afirmaţii încurcate, cu artişti speriaţi şi voci de privighetoare-Nina Simone, cu amintiri despre o sticlă de vin pierdută şi-un băiat bătrân care doarme pe o barcă, are o pălărie verde, o bluză mov, o chitară şi-o muzicuţă. Mai ştiu, tot aşa de dimineaţă, şi că îmi prieşte alarma specială de la ora opt şi-un pic mai mult.  

Să plâng când mă sună Luna

Cred că ar fi bine să-ţi placă biscuiţii cu unt. Şi scrisorile lungi, electronice şi nesuferite şi pregătite întotdeauna pentru un singur cititor. Cred că vreau să bei cafea cu o linguriţă de zahăr şi-o linguriţă de cafea şi restul bucurie. Cafea care să te facă să râzi şi să colorezi şi să citeşti poveşti din copilăria altor oameni din alte părţi, cu alte gânduri şi alţi părinţi. Dacă ţi-ar plăcea budinca albă cu gem de căpşuni mi-aş pune trei dorinţe care mai care mai limpezi. Şi-aş izbucni în plâns, râs sau plâns, şi-aş cere din toate ţările câte-o monedă din cele mici ca să-ţi construiesc o stalactită de var şi-un cântec pentru femeile care rămân fără părinţi. Pe a doua pagină a cărţii despre lună o să scrie ceva despre tine. Şi-o să te cunoşti şi-o să-ţi placă biscuiţii cu unt.  

Ochi de dormitor

Am crezut că mă cunosc şi n-am întrebat nimic. Am citit versurile lui Altolaguirre. Am făcut salată fără grisine. Am numărat încă o dată fericirea. I-am pus nume, dată, oră şi-am făcut-o parte dintr-un concept mai albastru care mă prinde şi pe mine într-un colţişor. Am crezut că numele meu e numele meu. Şi n-am mai întrebat nimic. Am găsit un cântec reggae care m-a prins ca pe buchetul altei femei şi-am mers cu el puţin pe marginea unui râu cu pretenţii de apă tulbure.M-am transformat în  i din î. Din â. Cred că I şi atât. Altolaguirre e un poet spaniol. Eu sunt altcineva. 

Duminică, miligram şi viscol

Pe lângă cele treisprezece stafide şi numărul de telefon al manichiuristei; pe lângă telefon şi televizor şi telecărţi şi teleamintiri şi teledragoste şi telestafide, pe lângă sunetul flautului cu nume african terminat sugestiv în două vocale, dar mai ales exact lângă gândurile mele cu privire la unghiile mici şi liliachii ale magnoliilor. 

Declaraţie pe răspunderea altora

M-am pierdut în deşert şi-n limba română. În peniţe murdare de stilou bătrân şi-n prăjituri cu fulgi de ciocolată  (niciodată n-am înţeles cum e povestea asta cu fulgii de ciocolată). Mă pierd în picioarele împiedicate ale trenului care se opreşte să-şi aştepte alt tren mai mare şi mai urât. Tremur de câte ori mă pierd. Şi-mi revin de câte ori îmi dau seama că nu e prima dată şi că n-o să găsesc ieşirea, că mai bine mă opresc într-un bar cu nume de formaţie rock sau într-o toamnă fără frunze zăpăcite sau într-un sac de scrisori copiate cu creionul de pe ecran. Mă pierd în încercarea de-a trece strada pe lângă semafor. Poate că duminica e duminică şi duminica mea e duminica mea. Dacă e prea târziu nu prea ştiu cum să fac ca să nu mai fie. Mă mai pierd puţin şi mă-ntorc. 

O carte cu copertă verde şi trei semne care se urăsc

M-am speriat. Mi s-a încâlcit părul cu un cordon de stele şi m-am cam plictisit în încercarea de a-l convinge că stelele nu locuiesc în păr şi că parcul nu e viu şi că din ochi nu curg bomboane dreptunghiulare cu gust de cafea. Cafeaua cu apă nu se bea cu scorţişoară. Zahărul vanilat nu se trăieşte în pungi. Pâinicile cu lapte nu se pun în ceai. Avem o problemă de comunicare, eu şi celelalte componente ale eului-tuului meu. Mă tot lipesc de câteva imagini la fel de încăpăţânate ca sunetele şi nu ştiu cum să-mi explic, dar se întorc de fiecare dată ca şi cum ar fi prima şi ultima înfăţişare în faţa unei minţi liliachii cu cizme de cauciuc şi tocuri înalte înfipte în amestecul de amintiri şi fructe seci. 

Nici broaştele albastre nu l-ar înţelege

De ceva timp pe clădirea din faţa cuibului meu de lăcuste s-a instalat un avion incolor, puţin mistic şi puţin indecis, care pare a avea o singură aripă dacă-l priveşti din perspectiva consoanelor de pe coloanele romane şi două aripi crestate dacă te ascunzi după o tabletă mare de ciocolată amăruie cu lapte praf. Mai mult inspirată de notele de jazz care îi curg din ochi când strănută decât de construcţiile extravagante, aseară l-am invitat la cină. I-am spus că nu gătesc, l-am întrebat dacă poate face faţă unui cuib de lăcuste nedomesticite care dorm într-un borcan de zahăr ars cu bricheta şi l-am convins că într-o casă normală pe o stradă cu nume de planetă n-au ce căuta avioane relative, cu ochi aproape închişi şi puţin - dar foarte puţin - de culoarea cărămizilor când prind viaţă. Realitatea mea e mai puţin miraculoasă şi mai mult lipsită de interes, dar ne descurcăm destul de bine de când în faţa casei celor treizeci de lăcuste sălbatice-sălbăticite s-a instalat un avion incolor, puţin mistic, dar care s-a hotărât într-o seară, la o cină fără mâncare, să vorbească despre orice şi să fie mai puţin relativ şi mai mult clinchet de chei în uşă. 

Poţiuni pentru călătorii fără prosoape

Eu şi miile mele de gânduri ne-am făcut mari în martie. Am crescut, ne-am liniştit şi ne-am mai neliniştit din când în când. Mi-am dat seama în dimineaţa în care m-am trezit fără ceas şi mi-am zis că n-are rost să mai dorm. Că visele se povestesc şi se uită. Că dimineţile se dorm numai dacă nu ţi-e teamă. Şi mie parcă mi-e puţin. 

Lângă muzeul de istorie doarme un verb

Să fugi de toată lumea într-o duminică clintită de pe mormanul de fiare zilnice şi să-ţi legi şireturile pe scările metroului, să te urmărească oameni cu veste şi fără veste, să citeşti romane siropoase într-o limbă scorţoasă care-şi rupe colţurile şi le lipeşte la loc cu gumă de mestecat şi îngheţată cu nuci, să te ascunzi puţin în pauza de cafea, să te găsească, să treacă autobuzul pe lângă tine, să-ţi spună tehnologia că mai bine rămâi cu amintiri, să nu-ţi aminteşti cum se numeşte conopida la tine acasă, să ştergi zâmbete ironice de îmbrăţişări sincere şi de caramele mentolate şi poezii despre arhitecţi şi calcule de structuri, să bei bere cu lămâie şi să descoperi că femeile lasă în urmă copii şi cuvinte cu accent straniu, să râzi cu oameni pe care nu-i cunoşti, a doua zi să-i cunoşti pe ceilalţi, să râzi şi cu ei, să fugi din nou, să te miri peste tot şi să simţi cum ţi se zbat ochii de bucurie şi mândrie, ca şi cum tocmai ţi-ai fi descoperit leagănul, să răspunzi nu, dar să te bucuri de întrebare, să fii fericit că ai avut curaj şi să zâmbeşti şi să mai zâmbeşti şi să zâmbeşti din nou şi să te întrebi dacă n-ar fi bine să mai laşi câteva migdale şi pentru papagalii de pe plaja din Sitges.Şi să pleci acasă.Şi printre ele încă atâtea verbe la conjunctiv care se tot întreabă dacă e mai fermecător perfectul sau prezentul. 

Să nu visezi

M-am întâlnit cu Freud. Era îmbrăcat urât şi n-avea chef de vorbă. Era cumva nesuferit, dar cu câte-un clipit de gene, dacă îţi acordai puţin timp ca să-l observi, îţi explica trei vise şi-o legătură mută de ceapă. Despre noi se pot spune multe. Eu şi Freud ne întâlnim peste poate de des la ceai, la cafea şi în apă minerală. Ne scufundăm în imagini fără imaginaţie, ne contrazicem pe teme politice şi destul de frecvent ne liniştim unul pe altul cu bătăi pe umăr şi explicaţii despre boli şi tratamente cosmetice. M-am întâlnit cu un bătrân îmbrăcat urât, fără chef de vorbă. Cred că era Freud. Dar la fel de bine putea fi un rege asiatic pe care l-am văzut într-un film despre iubiri şi şcoli şi cocuri mari pline cu gânduri şi nelămuriri roşii. 

Din afară liniştea e mai curată.