Ştiu că voi nu vreţi pentru că şoselele se sperie şi se închid, construcţiile îşi ascund rădăcinile, şosetele se transformă în bureţi de şters tabla de pe scară, muncitorii pleacă acasă să-şi taie porcii, copiii se bat cu bulgări şi trebuie să ieşi cu kilograme de blană, căciuli, fulare şi mănuşi, dar îmi doresc aşa de mult să mi se umple balconul de zăpadă... Îngheţata de ciocolată nu prea-şi mai găseşte locul în peisaj. Eu zic s-o dăm pe vin fiert şi vernisaje cu nuci, frunze şi zăpadă curăţată cu soluţie de ochi, urechi şi dinţi ascuţiţi.

Coliviile deschise de lângă castelul de apă

Dragi copii,

Haideţi să clarificăm o poveste cu caramele şi bomboane albastre care explodează printre dinţi. Haideţi să le explicăm oamenilor mari care nu-şi găsesc borcanul cu cafea unde se scriu (fără să ştii să scrii) poveştile de dragoste. Elegante, răsunătoare şi cu tunete mici fără piatră. Aşa sunt poveştile cu ingrediente amoroase pentru copiii de la mine din clasă. Învăţăm într-o generală care până acum câteva zeci de ani era doar pentru băieţi. Peste stradă, frate-miu e la şcoala de fete. Asta aşa, doar ca o ironie a sorţii şi a învăţătoarelor.

Mă întorc la dragoste. Vorbesc mult despre mine, aşa-i? Asta pentru că nu cunosc pe nimeni altcineva. În fiecare dimineaţă, între spălatul pe dinţi şi laptele din cuptor, îmi fac cunoştinţă cu câte unul dintre personajele care trăiesc în sprâncenele mele. Astăzi de exemplu m-am întâlnit cu o ureche îndrăgostită de-o trestie care-mi povesteşte de cel puţin patru ori pe clipă cum că din cauză că n-am ştiut răspunsul la întrebarea despre Munţii Apuseni, ea e singură şi-aproape văduvă. Tot de patru ori pe soare sau pe lună sau pe nisip îi explic şi eu că iubiri neîmpărtăşite s-au mai tot văzut, dar una ratată din cauza Munţilor Apuseni, mai rar. Şi urechea nimic. E vina mea şi gata. Gata.

Poveşti de dragoste s-au mai tot văzut. Fiinţa mea stângă le cunoaşte din povestite. Dreapta le ignoră cu puterea ei de copil care-a-nvăţat să-mpartă şi să scadă la şcoala de băieţi de lângă castelul de apă.

Îmi cam cer iertare. Recunosc.

Când nu poţi să taci, spui adevărul cu alte cuvinte. Minţi adică.

Îţi pui rochia cu cercuri delicate: negre, albe şi mov. Îi închizi fermoarul. Pantofii. Te aşezi pe iarbă, cu capul pierdut în perdeaua plină de cafea şi te uiţi la cerul fără lună, la blocul din faţă - care stă să cadă- la milioanele de vise încălcate, abia prinse şi ele în zalele ciorapilor, la picioarele cosmopolite, la firele de smalţ pierdut în note muzicale mute de supărare, la culegerile cu bufniţa, la uşa care s-ar putea deschide oricând, la baletul nedansat, la telefonul care sună a papagal verde de opt ani frumoşi, la picioarele îngrijorate, la culegerea cu bufniţa, la culegerea cu bufniţa. Cine nu-şi aminteşte culegerea cu bufniţa? Am o bănuială că acolo mai stă încă nedescoperită o metaforă. Revin. Când eram eu mai puţin nebună, mai speriată de pericole reale şi mai mult cu ochi decât cu gene, am adormit cu capul pe masa din bucătărie. Şi-am visat floricele de porumb cu miere de salcâm şi flori de iarbă care răsăreau neruşinate din perdeaua plină de cafea în care eu - fără coroniţe, planuri sau lipsuri- îmi sprijineam părul şi mintea când dormeam pe biroul din dormitor.

Între un cuvânt şi următorul mai am ceva de nespus

E aşa de uşor ce-am eu de spus din când în când că, tot din când în când, mai tac. Mă strecor printre cuvinţele nerostite cu toţi dinţii, apuc de degete câte-o arahidă-n coajă de copac necăjit şi mă gândesc să m-apuc de sentimente. Cântăreţi bătrâni, cu ochi vii, câteodată albaştri, ghiftuiţi cu amuzament în caramel, tatuaje bine întinse şi blugi frumos descompuşi. Sentimente, cum spuneam. Când eram noi mai mici, noi, adică poate doar eu, erau nişte gume pătrate de pepene galben pe care le cumpăram de pe bulevard. Sentimente. Şi apa care ar fi vrut să fie lac secat de la marginea ruinelor, o după-masă despre Love Story şi un şerveţel lăsat pe ultima sută de metri. Cam atât despre sentimente. Nu dăm definiţii. Ne place să citim cartea şi să ne spunem părerea. Ştii? Înţelegi? Mhm.

Scrisoare fără intenţie

Ochii spre uşa de la balcon. Între două draperii aproape grena, peretele alb. Cearşafuri portocalii, culoare deschisă, călduţă şi timidă, care ştie să îmbrăţişeze picioarele şi peretele. Dacă după fericiri fără ochi (fericirea nu mai are ochi în pragul dimineţii) nu poţi să dormi, nu-ţi rămâne decât să te lipeşti de spatele gol al imaginaţiei, să-ncerci să nu te mişti prea brusc şi să te apuci din când în când de numărat oi ca să sperii visele. În părul imaginaţiei se pot mângâia ore nemăsurate, speranţe tocate la maşină şi emoţii care-şi promit să nu mai vorbească între ele şi să se revanşeze faţă de minte cu toată puterea pumnilor încordaţi. Să ajutăm dimineaţa să nu-şi fabrice ochi de plastic, să lăsăm buzele închise, să le spunem norilor povestea şuviţelor de dinainte de întoarcerea de-acasă, să nu ne lăsăm conduşi pe scările beciului spre damigeana cu realităţi crude. Cum să nu-nţelegi povestea? Lângă tine se poate visa un film, ştiai? Încearcă să dormi. Poate că visele înghit ochii şi prinţesele se trezesc dimineaţa lângă pereţi albi îmbrăţişaţi de cearşafuri portocalii fără privire. Pentru că tu n-ai ochi, imaginaţie.

Bine bine, da' pe Venus câte luni are anul?

Că aşa s-or fi hotărât stelele sau gheaţa sau vreunul dintre strămoşii noştri comuni, m-am cam născut în septembrie. De cele mai multe ori septembrie e zâmbăreţ în ciuda frunzelor zgârcite.

Septembrie e astăzi şi poartă blugi subţiri şi papuci cu inele.

Octombrie e altoit cu publicitate pentru iarnă.

Noiembrie e încruntat şi-şi poartă brelocul cu mândrie.

Decembrie mă cam sperie cu inocenţa tradiţionalistă.

Ianuarie miroase a personaj feminin de carte americană.

Februarie e cam scund şi cam glumeţ pentru seriozitatea piticilor.

Martie e cam ca o pungă de M&M.

Aprilie e păcătos cu toate florile lui martie şi de cele mai multe ori pleacă în excursii cu taxiul la trei dimineaţa.

Mai e singura lună cu iniţiativă; în mai se doarme până la 12.

Iunie e aşa de trist că-ţi vine să-l rupi din calendar şi să-l transformi în invitaţie online.

În iulie se întorc păsările fricoase.

August e o pisicuţă fără mâncare; se sare cu paraşuta.

Aproape început de septembrie şi final de statistici

Buze roşii cu cântece mici, pronunţate încet, printre meri înalţi plini cu mişcări drăgăstoase de frunze care-şi încearcă norocul cu zâmbetele celorlalte, printre apariţiile norilor şi-ale dedicaţiilor din sectoarele cu legume ale supermarketurile prea mari pentru oraşele pe lângă care cresc femei cu buze roşii şi idei slabe. Eleganţă, nu altceva.

Indiscreta

Nicio femeie n-are astăzi 31 de ani. Ştii ce ştiu eu? Că într-o zi o să sar de pe un scaun în braţele unei podele nespălate. Că mi s-a întâmplat cândva, când aveam mult mai puţin de 31 de ani şi am căzut pe mâna stângă. Mă căţărasem ca să mă văd în oglindă. Nu-mi amintesc cum s-a comportat sticla magică, dar am speriat scaunul şi m-a trântit la pământ din dorinţa de a-mi prezenta viitorul. Cu Cary Grant şi Ingrid Bergman. Şi-o cutie de îngheţată de ciocolată care se presupune că tratează alergiile sufletului. Păi nu. Nu tratează nimic. Nici dureri de mâini stângi, nici antivirusul expirat, nici inelele altora, fără piatră şi fără măsură. Cam aşa, ca-n filmele vechi, unele alb-negru, altele colorate cu cea mai mică pensulă, un cadou neîmpachetat trântit într-o cămară de neîmpliniri şi de oameni care ajung să fie ceva ce mamele lor nu şi-ar fi imaginat vreodată. Eram un fel de primăvară fără ploi. Acum sunt un pantof căzut de pe podea undeva într-o fântână plină cu trenuri mici, umbrele colorate şi filme vechi în care dragostea se plimbă încet încet prea încet prin studiouri scumpe. În urechi am două virgule. Nu ştiu să pun un singur punct.

Spumă mică de cafea amară

Prinţesele hotărâte.

Dimineaţa, cu ochii tăcuţi, buzele îşi deschid visele şi se trezesc sărutate de imagini din filme europene năzdrăvane. Coarda, aparatele de gimnastică, paharul alb, cana cu buline, televizorul nebăgat în seamă, mătasea dentară, cerceii mici-stele de mare, litere în plus, greşeli de ortografie şi de fel de a trăi, dimineaţa singură printre filme europene cochete. Să povesteşti, bine şi rău, şi să te miri de cum o limbă aşa de complicată n-are decât un verb pentru stări şi existenţe. Mă completează universul. Îi răspund cu spumă mică de cafea amară. Şi se bucură pentru că nu orice univers îşi primeşte porţia de perdea crem pătată bine cu vin, cafea şi basme de la ora de algebră.

Nişte prinţese nehotărâte.

În al doilea sertar din dreapta

Trăiesc într-un dicţionar. Cuvinte murdare despre oale pline cu sarmale crispate. Alerg până la nesomn şi-napoi şi mă măsor în drumuri şi bătăi în ţeava de la calorifer. Dimineaţa, pe la zece, telefonul se-ntrece cu un pisic obosit. Nimeni nu ştie cine câştigă. Trăiesc într-un dicţionar separat. Mă supăr şi mă-mpac printre explicaţii şi numere. Primul sens: sunt un cub de gheaţă. Al doilea: dicţionarele au trei sertare cu bomboane. Al treilea: am nevoie de lecţii de pian violet cu balet amestecat bine până cade.

O poveste serioasă în aşteptarea neseriozităţii

Cred că există oameni care nu spun ce cred atunci când cred cu tărie. Se ascund în clopote ca şi cum s-ar duce la croitori ca să cumpere grisine şi de cele mai multe ori se întâlnesc în sala de aşteptare cu nefericiri mărunte, aproape nesemnificative, cu zâmbet frumos şi obraji oblici. Nefericiri care câteodată n-au ochi. Fericite şi ele în aşteptarea unei tăieturi drepte de rochie apucată.

Am chiar şi tocuri înalte - zise minciuna

Amintirile frumoase se strâmbă ironic ca s-urile care nu vor să-şi plece capul în faţa literelor din nodul alfabetului. Nopţi liniştite în care dimineţile nu-şi au locul. A avea şi a vrea şi a fi, toate înghesuite pe câte-o potecă pocită. Verb şi substantiv, înlăcrimate împreună în ochii mireselor cărora li se recită poezii, genuri gramaticale pierdute în poze născute şi renăscute şi nenăscute, poze cu mijloc subţire şi fotografe frumoase care dorm cu fotografi scumpi şi catrene sărăcăcioase prinse din zbor printre categorii gramaticale neizbutite în imagini. Mie-mi plac cuvintele. Şi le folosesc în diferite scopuri fără să gândesc prea mult.

Şi eu vreau să fiu fericit- zice părul blond al copilului cu papuci de gumă.

Din vederea mea cad lacrimi de plastic topit în benzină din bidoane cu crocodili albăstrui în papuci mari şi decoloraţi. Asta e vederea mea. O trimit mai departe.

O doamnă nu iese niciodată din casă fără umbrelă

Din tigaia cu bucătării chinuite se desprinde un soi de miros ameţit de ficţiune-realitate-ficţiune-până-la- urmă. Da. Până la urmă e imaginaţie. Semnezi pentru ficţiune. De care-o fi. Urâtă sau prăfuită, ameţită sau previzibilă, un fel sau altul de imaginaţie, imaginaţie care urcă scările ca pisicile şi se ascunde pe după nimicuri ca să se ferească de toate, imaginaţie care-ţi colecţionează realităţi şi le pune-n pagini mici de calculator cocoşat şi gălăgios, un fel de imaginaţie. Da. Până la urmă e un fel de imaginaţie. Şi viaţa ta nu e asta. Viaţa cuvântului e a celui care-l scrie şi nu invers. Se spune. Nu e lumea mea. Nu e albastrul meu. Nu e scaunul meu de pe balcon. E imaginaţie şi puţin mai mult. Cuvântul e o mamă singură care fumează pe pagina mea de internet bolnav. Cam cât o limbă de şarpe speriat şi-o picătură de ploaie accidentală. Nu te speria, plouă şi-atât. Plouă cu ardei graşi.

Ţara mea e o domnişoară în zodia Balanţei. Şi îşi scarpină fruntea cu degetele de la picioare. Uită de multe ori să pună sacul de gunoi şi-şi aruncă în păr coliere de cuvinte lipsite de judecată. Cam aşa, cu argint. "Da, mi-e cam frig." - zise ţara mea. "Şi eu o să plec."- răspunse pătura cu prejudecăţi.

Beunkind

Te-ai apropiat de sticla de vin şi de cana albastră de cafea, ţi-ai pierdut câteva clipe ochii în chiuveta cu amintiri nespălate şi ţi-ai luat la pachet toate sărbătorile, ai gătit nişte bucăţi de nopţi furate şi te-ai aruncat în sacul cu cartofi murdari şi ei, ca toţi cartofii.

Poveste de dimineaţă (fără ochelari/de la reduceri)

A fost cândva o prinţesă. O mai fi şi azi. Se trezea cu ochii mici şi până seara îi deschidea atât de tare încât adăpostea trei muşte şi-un înger deghizat în şopârlă. Avea pălării mici şi-i plăceau oamenii cu sandale. Visa în fiecare noapte că e partea din stânga a unei stânci pe malul unei şosele învolburate. Uita lumini aprinse şi primea mesaje cu întârziere. Dimineaţa devreme aduna de prin colţurile castelului bucăţi de vise împrăştiate cu artă printre cuie şi gunoaie cu aripi lungi şi curate. Şi cam atât. Mai târziu mai dormea un pic.

Şi-atunci îmi scot papucii şi plec desculţă prin tren în căutarea unui nu-ştiu-ce pe care n-am de gând să-l găsesc prea curând.

Concert

Cu pumnii în clapele pianului. Gânduri aruncate ba din cutia cu nisip, ba din bagajul cu haine murdare, în mijlocul pianului căzut. Să mă strecor, să sar, să mă sperii. N-am curaj şi totuşi camera verde din spatele pianului îmi ia forma şi mă supără cu rânjete dese şi alese din colecţia mea de vioară. Ce vioară, domnule? Ce vioară? Nu ştiu să plătesc, nu ştiu să primesc şi nici să dau sau să cer. Mi-ajunge o vioară care se ascunde de propria-i existenţă. Şi dau cu pumnii-n pian ca să nu mă rănesc. Şi râd. Rânjesc. Mă sperii. Rânjetul e al camerei verde de sub clape. Măsoară-mă cu sunete şi lasă-mă să-ţi ating cu fineţe clapele. Nu vorbi urât. Nu mă speria. Cânt. Auzi?

Creion de 0,7 cu parfum de 0,5

Punct. Parfumul rufelor necălcate, prea puţin băgat în seamă. Un pisic despre care nu scrie niciodată nimic. Parfumul cu care ai vrea să dormi îmbrăcat şi care să te aştepte peste creditele încă nefăcute. Cineva care să te gonească de-acasă când ventilatorul îşi ia în spate vara şi căldura şi renunţă la orice îmbiere. Parfumul dezorientat al cricului de sub maşina perfect sănătoasă, ceştile nefolosite şi balsamul de rufe pe care nu crezi că cineva l-ar putea ghici vreodată. La circ parfumul e mai parfum decât în alte părţi. La circ se reprezintă ironii fără miros. Femei şi bărbaţi fericiţi peste poate inundaţi de mirosuri colorate cu floarea-soarelui călcată de picioare goale şi reci de copii cuminţi. Parfumuri despre parfumuri care-şi schimbă numele şi se îmbracă în mirosuri ca să nu te lase să-ţi aminteşti. Parfumuri cu parfum de tine. Punct peste şi înainte de parfum.