Nichita Stănescu îmi priveşte ochii. Mă întreabă de ce nu am părul mai galben. Şi eu îi răspund printr-o strâmbătură a gurii.
"Îmi plăceau oraşele de la Dunăre, curtea şcolii şi cafeaua tare."
"Unde te-ai născut? Ai murit înainte? Nu-i aşa că ai cunoscut un preot bătrân? A povestit mult despre tine. Poate că dacă l-ar fi cunoscut pe Elvis n-ai mai fi fost aşa de important. Unde te-ai născut? Ai murit după?"
Nu mă ascultă şi nu răspunde.
Nichita Stănescu cere indicaţii.
"Unde e Strada Corbului?"
Să merg mai des cu locomotiva.
Mă întâlnesc cu tot felul de biografii.
2 comentarii:
Nichita are cel mai trist surâs din lume. E foarte politicos. Se înclină şi mă întreabă :
- Dumneavoastră sunteţi responsabilă cu ştergerea curcubeului ?
- Da. Şi cu dirijarea vocalelor meteorologice...
În timp ce mecanicul se întreabă de ce trenurile merg mai vesele de când cu noul impiegat.
Zâmbetul lui Nichita suna ca telefonul surzilor. Mie îmi tremurau tălpile.
Trimiteți un comentariu