Resturile naufragiului lunii iulie

N-aş putea fi bâlbâită decât în anumite contexte. Serios. Faţa mea. Forma feţei, ochii mari, buzele groase, nasul rotund, părul aproape blond. N-aş putea fi bâlbâită. Dar cred că mi s-a întâmplat. Măcar o dată, acum cine ştie cât timp, sigur m-am bâlbâit. Şi mi-am făcut ochii, mâinile şi firele de păr să tremure de nervi şi să se sperie de propriile gânduri nehotărâte. Iau decizii cu unghiile de la picioare. Şi nu-mi pare rău deloc. Mă bâlbâi, mă supăr, îmi trece, îmi iau deciziile la pachet şi plec la Strasbourg. N-am mai scris pentru că mi se bâlbâiau sufletele. Şi-atunci mi-e teamă să nu se vadă că tremur. Dar mi-am revenit. N-aş putea fi bâlbâită decât în anumite contexte.

Din sticluţa cu dizolvant

Despre tine şi părul meu albastru-blond se spun câteva şoapte pe an. Prin câte-un colţ de lubeniţă necoaptă, pe scări de bloc neterminat şi mai ales peste prelate mici cu dungi albastre şi albe prinse pe terasele cafenelelor din Paris. Te prind pe DVD-uri bine spălate. Şi te apăs cu câteva şoapte pe secundă rotundă. Secundele tale sunt rotunde. Încep din punctul nenins şi se termină peste bălăriile tehnologiei şi necuvintele corespunzătoare copiilor de vânzători de flori. Am trei soldăţei de carton nefinisat şi-o sticlă mică de struguri şi vişine care se ceartă pe scaunul frizerului bătrân. Am un secret, o mână care nu mă mai doare de ceva vreme şi-o cană de zahăr brun. Am poveşti despre tine, despre tine şi despre mine. Dacă nu le am, le inventez. Un pahar cât un borcan şi-o tavă plină cu prune de pe dealul solstiţiilor celeilalte părţi a planetei Venus. Spăl cămăşi cu apă sărată. Se ia o farfurie adâncă, se umple cu apă de la robinet şi se adaugă sare fină din cutiuţa albastră. Am început povestea despre tine şi-am terminat despre bufetul din bucătărie. Mă iertaţi, traumele chiuvetei. Mă iertaţi, am zis. Întârzii la coadă. Am plecat.

Faceţi dumneavoastră o cerere...şi nu primiţi nimic

La uşa mea bat cuvinte imprevizible care se ceartă cu bucăţi reci de fapte speriate. Şi gânduri mici, împachetate în foame sălbatică de tăcere. Bat împreună, ca la colindat, şi aşteaptă răspunsuri la fel de încăpăţânate. Reacţii mărunţele, tocate bine cu remuşcări şi bucurie, nevinovăţii pătrate, călătorii pe pământuri secate de iluzii şi lubeniţe mari şi roşii care strănută de câte ori se întâlnesc cu visele mele vulnerabile. S-au stricat trenurile. Şi plâng împreună de dragul consecinţelor.

Păi la mine multe se leagă cu sfoară de zâmbete timpurii

Când în sfârşit ai timp să-ţi sufli mânecile şi să-ţi cobori privirea către gânduri şi degetele de la picioare şi când, sfâşiat de nori deschişi la culoare, te laşi păstrat în cutia cu biscuiţi din decembrie, te-apuci să scrii şi te gândeşti să pleci în Japonia, te rostogoleşti peste pietre de călcâie vesele şi te colorezi cu virguliţe şi puncte puncte până când, într-o dimineaţă de dimineaţă de tot, te trezeşti plin de litere micuţe scrise cu greioane gri peste toate locurile libere din timpul tău neterminat şi te umpli de roşu-cu-care-se-corectează-teme-nu-lucrări în obraji şi zâmbeşti ambiguu aproape fericit.

Dintr-un bol mic de cristal se fărămiţează nori galbeni expiraţi acum patru ani. Ani rotunzi ca norii galbeni. Şi bolul plin de cereale care mai de care mai imperfecte şi mai vesele. Te-aş ruga să mă ierţi că nu plouă. Că nu te plouă.

Croitorie personală

Îmi cos pe mâini momente de fericire. În X, în 1 şi mai ales în noapte. Mă spăl cu sudoarea unei lupe plictisite. Ochi de lupă plictisită pe mâinile mele murdare. Le cos cu acul furat de la hotel. Sunt un animal pierdut între sprâncenele tale. Şi râd ca să-mi golesc dinţii de lacrimi. Nimeni nu ştie să râdă. Ne prefacem toţi şi ne vărsăm în urechi cuvinte lichide fără diacritice.

Îmi cos pe picioare fericiri de moment. Ecuaţii nerezolvate, clipocit de ochi în faţa ecranelor lungi, picioare cusute cu vise visătoare de vise. Că sunt text roşu cusut pe hârtie crem. J-uri mici de mână pe expresii defecte. Cuvânt portughez pe aripă de pasăre în aşteptarea tăierii.

Îmi cos ochii cu nesomn şi-i las să hotărască singuri la cine se uită în spatele pleoapelor. De-acolo nu putem să dezvăluim nimic. Acolo vorbesc. Aici tac cu buzele descusute.

Vă rugăm citiţi prospectul cu genele împletite

Prinde-mă dacă vrei. Şi lasă-mă să cad dacă toamna asta înfloresc bumbi de cireş capricios. Lasă-mă să te întreb despre mâinile bătrâne ale bastoanelor nefolosite. Aruncate, agăţate, apucate, bastoane fără stăpâni, instrumente la care nu cântă decât inimi prăpădite şi eu, eu, eu, prinde-mă dacă nu mă pierd, pe mine. De pomii nestropiţi se sparg nori plini de pălării furate de la interbelici plini de vanilie pe la ochi. Conceptele şi conceptele. Eu mă stropesc cu vin roşu pe buze şi închid ochii ca să văd cum e să plângi înăuntru. Mi se umplu de apă murdară venele şi inima protestează umilită. Am avut o pereche de papuci galbeni de casă. I-am transformat în spice mici de clor cu ciocolată. Astăzi norii sunt preşuri şi perdelele - geamuri sparte în spaţiul dintre suflet şi moment.

Un fel de adevăr şi dorinţă.

Învăţături cu flori uscate şi ochi plini de somn

Copii care n-au ochi de teamă să nu divorţeze părinţii. Şi buze mari pentru alţi copii, pentru ziua în care din senin, aproape pe nerăsuflate, vor cunoaşte obraji mici de alţi copii-cu ochi mari. Băieţii fără ochi visează fete cu ochi mari. Şi plimbări înalte, pe prelate de magazine verzi, gâturi subţiri cu mărgele de sticlă-plastic şi flori mici uscate. Flori uscate. Şi copii care prind cu dinţii fluturi înfometaţi. Flori proaspete ascunse în mustăţi de domni cu păr alb care visează să-şi piardă ochii în amintirea părinţilor fericiţi şi buzele în obrajii unor doamne pierdute pe continente cu sărbători multe şi vechi.

i şi y

M-am trezit într-o dimineaţă, undeva în aprilie cred, sechestrată în cupa unui i grec mic de mână de cine ştie ce fiinţe supranaturale, cu aripi lungi şi ochi subţiri, care nu acceptau contracte semnate cu pixul şi nici nu voiau să asculte alte muzici în afară de cele compuse de literele vecine. "Da, am o problemă cu literele", am recunoscut acum ceva timp. Şi semnez acte importante cu creionul meu gri neascuţit. Cifrele mi-au dat dreptate în câteva privinţe. Nu multe. Dar am obţinut aprobarea pentru deschiderea unui magazin de litere mici. De mână. Asta până în ziua în care s-a răzvrătit i-ul mic şi grec şi m-a închis în sufletul lui care miroase încă a cremă Nivea de filme spaniole. M-am distrat puţin şi-am plecat lăsându-i creaturile să doarmă liniştite de o parte şi de alta a tulpinii. Nimeni n-a băut suc cu acid din cupa lui i grec. Îmi miros urechile a Nivea de filme spaniole. Mâine dorm pe un i latin culcat şi el cu capul pe punct.

Istorie recentă fără mentalităţi

Pe străzi leii aleargă grăbiţi şi se împiedică de lacrimi mici căzute din ochi coloraţi cu carioci şi creioane rupte. Noi admirăm de pe balcon spectacolul şi ne dăm seama că am ajuns prea târziu, ne împachetăm inimile, aruncăm peste ele globuri de Crăciun sparte (efecte speciale ale sufletului) şi ne căţărăm peste toate problemele sociale, economice şi culinare ale ţării. "Judeţ" e un cuvânt atât de urât că aş putea să mă mut în capitală dacă n-ar fi vorba de ipocrizia literelor. Acolo leii aruncă pâine oamenilor şi strâng în saci mici de plastic lacrimi scurse din televizoare. Apartamente mici de provincie scriitoricească pline cu iubiri întârziate şi decizii luate prea devreme. Mie cam aşa-mi suflă-n nări ţara asta. Şi zâmbesc cu unghiile nefăcute.

În ochii pisicilor, valuri

Ştii, mi-am dat seama. Se aud picături de mare africană. Pic, pic, pic - câte una. Picături de mare africană. Tu, fără ochi, trezită dimineaţa, foarte de dimineaţă, în ochii altcuiva. Picături de ape-departe, aproape, departe. Toate poveştile fără sutien se termină cu departe. Şi nori fără coajă, animale părăsite, copii născuţi târziu din dorinţe neînţelese. Aşa era povestea actelor fără semnături şi fără oameni. Aşa eram eu, pierdută şi regăsită, negăsită, printre mări călcate în picioare de oameni nebotezaţi. Oameni frumoşi. Cu suflet împletit, lucrat cu andrele de suferinţă târzie, de şcoală primară, fără nisip din clepsidră, fără dorinţe crestate, fără să ştiu, să aud, să zâmbesc, în faţa bronzului neuniform căzut din furtuna indiană. Azi-noapte s-au scris ochi asiatici mărunţi pe foile balconului meu galben.

Ştii, eu nu mai ştiu să scriu. M-am înecat într-o pastă roşie de pix, într-un vârf ipocrit de creion gri şi-o adunare incoloră de psihologii, societăţi şi bariere dezmembrate.

Ştii, astăzi n-am putut să nu adorm. Şi m-am simţit plină de nesomn, mi-am vorbit în arabă şi-n japoneză, am dezlegat vocalele pentru toţi pisicii surzi şi-am stabilit îndurerată că nu sunt eu, sunt ei. Că nu sunt eu, e ea, marea africană care-mi picură ochii calmă, ca toate apele africane, liniştite şi puţin prefăcute. Cam ca literele verzi de pe nasul pisicilor negre.

Şi-atunci m-am gândit să scriu. Şi n-am mai scris.

M-am gândit mai bine. Nu vreau să dormi.

Azi-dimineaţă, pe la cinci, m-am trezit orb. Am aproape patruzeci de ani. Sunt un bărbat frumos cu ochi aproape verzi şi buze groase. M-am trezit orb (nu-mi găsesc cartea. unde-mi sunt pantofii? pe cine sun? unde dorm? asta e perna mea?) ca în toate poveştile de dragoste şi m-am întors pe partea cealaltă încercând să-mi amintesc detaliile unei istorii neoficiale de acum paisprezece ani. Mă tot întrebam de ce trebuie să mai închid ochii când dorm. Oricum nu văd. Când aveam aproape treizeci de ani, de câte ori închideam ochii vedeam lucruri. De fiecare dată altceva. Câini albi de toate mărimile, poduri înalte cu steaguri transparente şi cutii mici cu şuruburi sau cercei pentru femei blonde. De unde ştiu eu cum sunt cerceii femeilor blonde? Când aveam patruzeci de ani eram un bărbat frumos cu buze groase şi ochi verzi şi mă certam cu oricine îmi lăuda prenumele. Astăzi sunt mai puţin trist pentru că am descoperit că în cafeaua de la aparatele din biblioteci se pune şi puţin ulei. Asta aşa, ca o consolare pentru ziua în care am adormit cu dureri de măsea. Pentru aspect, mă gândesc. Uleiul. Azi-dimineaţă, pe la cinci, m-am trezit orb. Şi-am plecat să-mi caut durerea şi foamea mică de sub inimă pe care am lăsat-o acum paisprezece ani pe sub paginile despre Ţarigrad ale unui sârb. Astăzi nu. Astăzi nu l-am văzut pe Milorad Pavić.

Într-o zi am închis ochii şi mi-am imaginat că cineva vorbea aşa în timp ce scotea apă dintr-o fântână veselă de pe un drum trist de ţară. Fântânile sunt cam tot timpul aproape de biserici. Astăzi nu se mai găsesc nici fântâni, nici cafea fără ulei, nici litere mărunte pe vederi netrimise încă.

Fericire îngheţată cu tot cu zmeură

Ieri am câştigat o îngheţată. Şi m-am bucurat atât de tare încât m-am plictisit în două minuţele de valurile de zmeură şi, deşi topită, i-am dat-o unei femei nemângâiate. Azi-noapte n-am dormit de grija mea. M-am tot întrebat cine sunt şi ce fac cu îngheţata, de ce nu e zmeura mai verde şi de când începe fericirea dacă strigi tare tare după ea. Mi-am răspuns şi-am căscat de câteva ori, mi-am amintit că am câştigat o îngheţată şi mi-am pus sare pe rana albastră. Mi s-a rupt inelul de la picior, m-am împiedicat pe scări şi-am sărit peste câteva mese numai ca să descoper când se termină fericirea dacă o trimiţi acasă şi îi promiţi să n-o mai mângâi niciodată. Ieri i-am dat fericirii mele îngheţată de la clovn. A râs şi-a plecat acasă nevinovată. Cred că n-are de gând să se-ntoarcă prea curând. O să încerc să n-o strig. Promit.

Cunosc o lume care scrie poveşti despre vise. Azi-noapte m-am întâlnit cu o sărbătoare care încerca să caute soluţia. I-am zîmbit şi-am trecut mai departe convinsă că nimic nu e mai trainic decât o idee pe care n-o poţi trăi până la capăt.

Tatuaj

Pentru că m-am sălbăticit până la limitele de sud ale caracterului strămoşilor mei, m-am gândit să silabisesc astăzi trei cuvinte sănătoase: sunt, eşti şi are. Trenul meu e mai scump decât luna. Şi nu-l vând pentru că am nevoie de susţinere ferată. În obrajii celor doi maci de pe calea ferată se pierd nenoriciri de argint bine bătut. Într-o zi o să mă desenez cam aşa: o linie, un triunghi şi-o mătură de sărbători neîmpodobită. Cam aşa.

Compot de vise cu fructe sărate

Şi-atunci m-am aruncat de departe pe salteaua moale şi-am ajuns ca o Alice mai puţin la modă într-un pahar cu vin amestecat cu mere şi portocale de iarnă în iunie. M-am simţit eu ca iarna câteva clipe şi-apoi m-am convins că ar fi mai bine să mă întorc la visele nevisate şi la casa cu mai puţine perdele decât geamuri. Iarna, când eram mai mici, portocalele se transformau în bilete de voie şi nevoile se scuturau de mirosuri în faţa cutiilor de bomboane cu alcool. Astăzi la chioşcul cu flori se vând bilete de nenoroc. Patru lei firul de gerbera cu sârmă. Numai patru lei. Şi m-am întors de voie şi de nevoie la lumea în care în fiecare zi visez că odată ajunsă ca o Alice mai puţin la modă într-un pahar cu vin şi fructe, m-aş întoarce fără regrete la mirosul de portocale. Şi cu toate astea căpşunile se strecoară mai repede printre vise.

Să-ţi ghicesc ceva

Mi-am citit în cafea câteva taxiuri şi-o rochie roşie lungă cu dantele bătrâne şi bretele îndrăzneţe. Le-am cules şi le-am zăpăcit bine cu suc de mere albastre, le-am aşezat în ordine descrescătoare pe scara nebunilor şi-am zis fericită că nu trebuie să vorbim toţi aceeaşi limbă, că ne îmbrăţişăm cu aceeaşi putere şi suntem la fel de nesuferiţi chiar dacă urcăm desculţi sau dacă avem nevoie de haine împrăştiate prin casă şi păr care să intre în ochi. Sunt oameni care n-au ochi în cafeaua mea. Şi întâmplări absurde în care nu credeai că ai putea avea vreodată vreun rol. În laptele din cafeaua mea stau strigăte de ciori îndurerate care îşi îneacă amarul şi penele seci în curaj. Dacă vrei putem să rămânem aici cinci ore şi jumătate. Eu îţi inventez ochii în cafea şi tu zâmbeşti sub cuvinte neclare şi consoane confuze. Mai bine zâmbeşte puţin. Poate vezi aşa, fără mine.

E e E, A sau Ă?

M-am trezit cu cinciprezece perechi de ochi bine înfipte în păr. Agrafe de priviri sărace şi paşi calmi către cel mai mare uragan din povestea traficului aerian. Dacă mi s-ar propune să fiu un lucru aş fi un creion simandicos. După ce termin de scris modific întotdeauna trei cuvinte şi mă spăl pe mâini cu coajă de portocale. Aşa rămân cu senzaţia că s-au scris singure.

Siempre me entra arena en los zapatos