Înainte să întinzi pânza uită-te la pantofi, la literă şi la somn

Din Australia curgea şampanie ipocrită.

Buricul pământului, bietul buric al pământului se umpluse de instantanee alcoolice şi se tot întreba de unde până când o să mai fie pomenit şi de câte ori o să se întunece porii oceanelor, de câte ori o să se răstoarne valize pline cu mere verzi şi pere rotunde, de câte ori o să se căsătoarească oameni care nu se iubesc şi de câte ori, într-una dintre cele o sută şaptezeci de case cu acoperiş aproape perfect, o să plângă cineva pentru un vis care s-a întors din lumea viselor pentru că se credea buricul altui glob. Şi bietul loc, aproape necălcat şi nebănuit, realizase sub lupa neimaginatului că tendinţa de a face rău e mai puţin puternică decât tendinţa de a i se face rău. Şi lăsa să se audă şuiertul trenului, lăsa să i se spargă sub tălpi coji de ouă galbene, să se citească încetişor cărţi despre nevisare şi scriere şi să i se trimită vederi nescrise şi visate. Necăjit, un centimetru pătrat (aproape) izolat, răguşit şi cu speranţa că din când în când promisiunile se încalcă şi că istoria a fost falsificată mai ales când vine vorba despre poveşti căzute între vise şi dragoste.

Sigur

În loc să ne prefacem turnăm de sus sticle de vin alb în pahare mari şi tăiem buchete de trandafiri. Şi m-am întors. Am plecat. M-am aruncat pe salteaua spartă. Mi-am spart sufletul. Aşternuturi verzi şi pahare mari fără vin. Viaţa mea. Mi-am spus. Şi-am plecat departe, atât de departe că n-am văzut nicio umbră pe drum. Te-am exportat peste străzi, sensuri unice şi parcări. Te citesc în toate semnele de circulaţie.

Chiar dacă ţi se pare că nu mai visăm

Am vrut să fur o cizmă. Mi-am cumpărat timpul şi munca. Am amestecat pantofii cu papetăria. Am fugit printre ploaie şi priviri în gara lângă care nu stau. Am primit mesaje pe ciocolată Toblerone. Uşile şcolii se închideau şi se deschideau la fără zece şi la fix. Pantofii erau aceeaşi. Cred că Răzvan îmi spunea cât de rele sunt premiile pentru filme. Unii băuseră. Alţii îşi lăsau demnitatea sub covorul de la ieşire. Cuvinte în baloane de limbă franceză la ora trei dimineaţa. Biscuiţi ovali care ascund secrete fără stare. Cineva ascultă visele.

Dacă le notezi, te rog nu şterge nimic. Visele merită publicate. Măcar într-o cărticică de metrou.

Ferestrele mele sunt ochii globului tău. Tu trăieşti într-un glob tare de carton din care din când în când, rănite de ferestrele închise, se desprind pagini pătrate cu linii mărunte.

Să tot fim artă

Să-ţi povestesc despre o femeie. Avea ochi mari. Şi nu reuşesc să-mi dau seama ce culoare are părul. Era cumva lung, dar nu foarte. Pantofi coloraţi, jurnal verde şi suspine mici. Minţea cu gura închisă şi conjuga verbe în limbi rare fără să decidă lucruri importante. Când venea vorba despre tramvaie, măsura paşii cu codiţe mici de litere. Dacă se îneca, înghiţea în sec cuvinte până găsea barca piraţilor muţi şi se salva fără ajutor.

Să-ţi povestesc despre o femeie. Avea ochi incolori. Şi o minţeau că sunt verzi. Păr rar şi gălăgios. Spunea adevărul numai în casă. Scria şi nu-i plăcea să toace cartofi fierţi. Şosete maro, cămaşă albă şi unghii mici. Avea gust de căpşuni de pe lista cu lucruri interzise de medic. Se spăla pe dinţi cu pronume personale scurte şi de fiecare dată când se apropia de un pian buzele i se transformau în vocale catalane.

Să-ţi povestesc despre mine. Am nevoie de poveste.

Îmi plac scrisorile. N-am niciun "pentru că". Îmi plac scrisorile cu toate eforturile pe care le adună. Cu copacul, stiloul, maşina de transformat coajă în alb, domnul cu cerneala, copiii din librării, banii câştigaţi şi pierduţi, mâinile nespălate, telefonul care întrerupe fraza, scaunul şi masa, locurile şi lucrurile care-mi trec prin cap în timp ce-ţi scriu, perdeaua care atârnă fără griji peste cuvinte, îmi plac scrisorile. Îmi plac scrisorile. Nu plicurile, nu timbrele, nu adresa.

Despre tine nu se greşeşte

Tu mai ţii minte? Ai fost acolo? Copil poate. Erau nişte scări aproape drepte şi o clădire decojită în faţă. Ea stătea lipită de perete şi tu îţi aminteai bucăţi de pâine cu care hrăniseşi lebede peste câţiva ani. Se scuturau tot felul de arbuşti fără flori şi vântul aducea pungi goale şi hârtii mototolite din alte cartiere. Tu măsurai imposibilitatea cu pahare înalte şi ea îşi prinsese masca albă cu toate agrafele de peste univers.

Adresele se scriu cu litere mici. Cifrele se transformă în sticluţe mici de limba română pentru străini.

Tu mergeai repede ca să nu te prindă luna iunie, ea făcea paşi mari în spatele tău ca să aprindă salturi în trecut. Pe cealaltă stradă, aproape pustie, casele căzute întinereau în stil electronic. I-ai povestit începuturi şi sfârşitul în trei fraze nevorbite. Pe scări vibrau încercări de evitare a destinului.

În ţările mijlocii cu oameni mediocri cocoşii cântă la cinci şi-un sfert. Era A, nu B.

Vieţi între cuţite de plastic

Despre părul meu se scrie de secole. Înainte, înainte să fiu cine sunt în clipa în care îţi scriu, pe vremea când părul meu se culca pe alte perne şi se trezea încurcat în alte flori uscate, s-au scris teorii despre noi doi, despre cum ne-am cunoscut şi nu ne-am mai cunoscut, despre cum am renunţat să ne mai cunoaştem şi-apoi ne-am cunoscut din nou. Pe pereţii de atunci părul meu se desena singur, ba în culori, ba în sticulţe mici de coniac, încurcat în ochii, urechile şi visele tale. Eu îl îndepărtam, el se repezea în ochii tăi, tu mă priveai fără să recunoşti, el te-ncurca aproape nespălat pe sub gene. Despre părul meu s-au scris tratate. Şi tu le-ai citit pe toate. Despre piramide, istorii şi religii, raze de soare şi nervi neinvestigaţi încă, oameni cocoşaţi şi curaj idiot, literatură şi Charles Dickens - prietenul tău cândva-, arte îndoite şi dicţionare de agronomie, poezie şi ecuaţii. Toate despre părul meu. Nu despre mine. Nu despre imposibil şi împăraţi chinezi. Despre părul meu şi despre pereţii pe care se actualizau fire subţiri în ochii tăi. Nu, nu despre mine. Despre părul meu. Trăiam în India. Tu erai undeva în Mediterană. Şi m-am tuns.

Grădinărit fără flori

Astăzi curăţ lalele. Le scot ghimpii. Le şterg de polen căzut. Le mângâi rădăcinile. Le acopăr cu o cămaşă lila şi le mint că sunt crini ca să le fac fericite. Acum două zile am adormit într-un leagăn mare şi roşu, înconujrată de chinezi mascaţi şi de muzici fără sursă. Azi-noapte am mers cu trenul şi în spatele meu un gând cu geacă portocalie a luat amendă pentru că n-avea bilet. Cred că am coborât la staţia cu balul mascat. Dar astăzi curăţ lalele. Astăzi nu plec niciunde. Stau acasă şi curăţ lalele în speranţa că într-o zi cineva o să le găsească atrăgătoare şi-o să le ia acasă fără să-şi pună mâna în cap după ultima atingere. Cineva trebuie să fie îngrijitor de lalele. Zic eu. Nu-ţi mai pune întrebări. E aşa de simplu.

Tu n-ai ochi. Pentru că genele, sprâncenele şi pleoapele tale sunt bucăţi de noapte fără dimineaţă şi draperiile se sparg în buzele tale. Pentru că timpul nu dă dezlegare la cuvinte.

Cearta cu "eu"

Se întâmplă să nu înţelegem ce se întâmplă. Ne speriem, ne ascundem şi căutăm motive, răspunsuri şi scuze. Ne urcăm în vaze de cristal, în pahare cu picior pline de mărgăritari şi câteodată în farfurii cu supă fierbinte şi ne dăm drumul pe pârtia plină de instincte dezgheţate, cu senzaţia că ale noastre sunt cele mai sincere, cele mai curate şi cele mai puţin vinovate. Ajunşi la capătul secundei, ne dăm seama că nici nu se poate repeta, nici nu se poate anula, că guma de şters îşi are şi ea limitele ei şi că oricât am încerca, "eu" nu mai e doar "eu", e "eu" plus sania şi pârtia şi paharul cu picior. Că "eu" nu mai înţelege nimic, că pastilele dimineaţa şi muzica fără versuri te adorm şi că nimic nu e mai puţin adevărat decât că frigiderul s-a obişnuit cu magneţii şi-au rămas acolo. Că eu sunt altceva decât eu.

Vise cu şireturi

Mărgelele brăţărilor mele se numesc vise. Şi idei. Şi pahare de plastic pline cu vin alb. Brichete nestinse. Şi imposibil la plural. Covoare persane fără ciucuri. Minute prinse pe numărătoare. Şi opt fără zece dimineaţa. Dimineţi pline de teamă şi somn nedormit. Mărgele albe şi roşii şi mov muşcat de galben. Visele mele sunt mărgele sparte, căzute sub rădăcinile păsărilor şi ascunse pe sub toate carpetele şi draperiile care n-au văzut marea. Dacă aş putea, le-aş face cadou picioare şi tocuri, tenişi roşii şi tălpici pentru toată lumea! Să vadă toţi că zarzării sunt zarări şi că există sentimente fără şireturi care se adună în boluri mici şi transparente, până când într-o zi dau în clocot şi se transformă în alcool verde.

Trecând peste tragedia brăţărilor şi-a Argentinei, m-am convins într-un vis nemărgelat că există tot ce ne imaginăm că nu există. Şi că Madame Bovary l-a cunoscut pe Freud.

Colorat peste mări şi corăbii şi cărţi necitite, geamul se aburise de necaz. "Contrabandă cu draperii", "contrabandă cu draperii", "grena", "grena", "contrabandă cu draperii", "grena"- îşi repeta în gând în timp ce pe canapeaua de pe perete se mişcau lumi pufoase de zahăr şi piper. De durere de origami se plâng numai picioarele obosite de remuşcări. Geamul se pictează cu inele pătrate.

Pe semnul meu de carte se nasc animale mici cu ochi cusuţi cu grjă şi teamă în blană şi-n urechi. Au fost lalelele şi-au fost aluniţe la încheietura mâinii şi aşteptări care mai de care mai sărate, au fost brăţări cu magneţi şi semne de carte. Cuvinte care nu se spun, mişcări ale buzelor care se ceartă cu tăcerea în zgomotul de fond, între trenuri şi avioane, fuste, pantofi şi lenjerii cu flori. Şi-au fost vise care n-au avut timp să se transforme din vina unei monede de 1 ban. Cam atât.

Dialoguri spălate

Ea: Cred că tuşesc vise.
El: Aş vrea să te fi cunoscut înainte.
Ea: Mâine mănânc cu Faulkner.
El: Şi eu ştiu să scriu.
Ea: Nu-mi plac pronumele personale simple.
El: Mie îmi plăceau ecuaţiile. Le rupeam.
Ea: Şi astăzi?
El: Astăzi e cam târziu. E trei dimineaţa.
Ea: Cred că se luminează.
El: Cred că tuşeşti prea tare.
Ea: Vise?
El: Nu-mi amintesc.
Ea: Eu da. Întotdeauna.
El: Mai bine plec.
Ea: Mai bine rămâi.
El: ...
Ea: ---

Lo bueno, lo malo, lo triste, lo alegre, lo raro, lo normal, lo fácil, lo difícil. Suficiente. Ya.

Decizia armatei piersicilor

Şi s-a ascuns. Au trecut cumva anii, sertarele s-au golit şi s-au umplut cu caramele şi şosete albe şi s-a ascuns. A rămas acolo, în spatele unei poveşti pe care o ştiau mulţi, sub castroanele cu spaghete nefierte şi privirile înjumătăţie, fericită şi convinsă că aşa a trebuit să fie, nu numai pentru că n-a avut de ales, ci pentru că se simţea fericită şi îi era frică, pentru că hotărâse să fie sinceră, să pună întrebări şi să răspundă, să nu treacă barierea ipocriziei îngerilor şi să-şi păstreze cumva primii paşi pe sfoară, pe taxiuri, pe rachete de tenis, pe părul blond şi pe ochii nehotărâţi.

Eu ce mai visez?

Etimologia viselor mele s-a descoperit datorită unor cercetări confuze sub patul mic de pe strada Venus. Şi-am găsit-o stricată, tristă şi pesimistă, supărată pe accentele ascuţite şi pe salteaua grea. I-am dat bucăţele mici de miere omogenă, am uns-o cu cănuţe blânde de cafea cu lapte şi-am lăsat-o singură în speranţa depăşirii traumelor. Cred că am greşit, dar cum de la un timp greşelile mi se transformă peste noapte în mulţumiri personale şi-n trepte către imaturitate, mă consolez cu gândul că un concept vag despre imaginaţia involuntară nu poate să sufere mai mult decât un pat tânăr de aproape-lemn. Ca să mă trezesc înfluturită şi ca să-mi amintesc câteva lucruri şi lucrări încă nepetrecute, mă trezesc înainte de ora unsprezece. Şi nu ştiu cum am reuşit, dar visele mele, deşi în absolută concordanţă cu traficul aerian, n-au fost întrerupte de nici un nor frustrat care ba pleacă, ba vine, în speranţa anulării vreunui eveniment nesemnificativ.

Am visat un câine mic şi alb care mergea vesel pe bicicletă.

Pui de lună peste ani de cretă

Am ales să am sprâncenele aşa. Şi-am stat frumos la poza pentru buletin când aveam aproape cinşpe ani. În iunie mi se colorează tot felul de idei. În leagăn. Toamna e toamnă pentru că există avioane care refuză să răspundă la întrebări. Şi-apoi octombrie m-a mutat etajul patru. Am strâns frunze uscate. Şi le-am pus într-un pahar gol de budincă. Şi la cinci dimineaţa, câteodată, se întorceau adolescenţe fisurate din pelerinajul invers. Vârful cheii în sufletul uşilor. Cred că între timp am căzut din patul de la etaj într-un vis fidel. Mi-am plantat orez în ochi. Am zburat pe scaunul din dreapta pe vremea când aprilie şi mai nu erau ameninţate încă de starea civilă. Am luptat puţin la marginea lumii. Şi-am numărat prefixul până i-am înăbuşit suflarea în somn. Am întrebat despre rachete de tenis şi m-am căţărat pe imposibilitate. Şi-acum nu mai dorm.

Curiozităţi neinteresante

E curios cum, doar pentru că plouă şi cineva îţi spune că eşti speriat, dormi mai bine, aruncat cu puţină - doar puţină ură- sub plapuma colorată cu parfum de prietenii vechi şi căpşuni fără gust de pe liste cu lucruri interzise. Aş vrea să ştiu cum se numără soldaţii când din faţă vine presupusul inamic cu fuste lungi şi fâşii de păr nervos pe umeri, cum se aleargă lejer la şase dimineaţa, cum se poartă pantofii murdari, cum se editează cărţile încă nescrise şi cum se aleg miresele printre cutii cu medicamente. De fiecare dată când îmi lipseşte ceva, sun la castelul surzilor şi-mi vărs larvele neînfluturite încă prin receptorul bătrân - ştii, un receptor roşu cu multe găuri din care nu se aude nicio voce - şi de-acolo se desprind răspunsuri nestudiate dar inspirate blând. N-am spart nici trei farfurii.