La mine la bloc

Muzele nu există. Există speranță, durere, sarmale și semințe de floarea soarelui. Muze nu. 

Șantiere de pe vremea lui Ceaușescu și cofetării în care se fuma fără rușine. Terenuri de fotbal înlocuite de case diforme și dicționare în care nu s-au înregsitrat încă înjurăturile de la bloc. 

La mine la bloc muzele jucau pitulușu, se împingeau în zăpadă și se îmbrăcau frumos de Mărțișor și de Paște. Se ascundeau în subsoluri pline de apă și șobolani și numărau până la mie cu ochii întredeschiși, speriați de mumiile din poveștile lui Noni. Eu urcam și coboram de zeci de ori pe zi ca să mă schimb și ca să fur felii de castraveți din frigiderul nesupravegheat. 

La bloc nimeni nu vorbea despre politică externă, nici despre școală, nici despre muze. Cel mult ne interesa filmul de la ora patru și cel puțin ce taxi conduce vecinul de la trei. Eu am vândut pâmânt cu lingurița la intrarea în scară și mi-am pus unghii de petale în grădină. Ne prăpădeam de râs cu gura leului și ne umpleam genunchii de bandaje și bălării în excursii periculoase până la blocul de la bănci. 

Ziduri

Eu nu știu să scriu despre mine. Nu știu să povestesc cum că sunt prinsă între două țări, patru limbi și multe cărți neterminate. Scriu despre oameni cu care nu vorbesc. Despre păsări pe care nu le mănânc și ierni pe care nu le simt. Mă zbat între excelențe plauzibile doar în locuri în care nu mai trăiesc și mediocrități muncitorești în noile mele pânze.

Omul de sub plapumă

De când șterge praful cu sabia, omul se simte mai singur. Mai absurd, mai amabil, mai zdravăn și mai singur. Se ascunde sub polei și hărți meteo și se convinge pe sine însuși că socotelile vieții sunt mai curate decât visele.

Suflete vechi și alte sufleuri

Visez că mint.  Nu-mi amintesc prea multe despre puțini și când descopăr cuvinte noi pe care le-am știut întotdeauna mă gândesc că nu mai am nevoie de timp. Și timpul se deșiră între aceleași litere vechi în timp ce fac abstracție de sufletul meu și se depășesc unele pe celelalte în limbi de pământ murdar.

Gramatică și zaruri

La teatrul de pe pervazul minții mele se folosesc schimonoseli de toate soiurile ca să nu trezim actorii. Visez corturi de rapiță și caut în dicționare cuvinte agricole cu consoane proprii. Azi noapte am sărit peste un r mic de mână și cineva legase câinele de un stâlp pe care de sus de tot îl țintea soția tehnicianului. Nu știu cum se face că dacă scriu, citesc cu voce tare și dacă tac aud stâlpul cum îngână lebede.

Șarpele meu nu e botezat

În pantofii mei reduși cu oțet de mere trăiește un șarpe fără diplomă. N-are nicio grijă și când își amintește de trenul de la doișpe și două minute îl apucă inelele și lalelele și alte cuvinte leneșe. Îmi dau seama că pe drum am pierdut o parte din vocabular, am câștigat niște fobii și-o limbă mai degrabă nevorbită, am pierdut câteva drame ca să mai rămân pe locul doi, dar șarpele mai stă. Are drepturi și obligații la mine-n pantofi.

La vida es una estafa. De pequeños nos enseñan anuncios de publicidad y al buscarlos, al encontrarlos, nos damos cuenta de que todo era hurto, mentira y alcohol.

Am priceput care-i secretul (ne)anonimatului profesorilor foarte tineri. Studenții te confundă cu colegii, colegii cu studenții și tot așa.

En mi cabeza hay golondrinas y raíces de invernadero seco. Me agobia mi propia piel.
Cerraré la puerta antes de que se haga de noche. Las golondrinas no viven tranquilas en invernaderos sociales.

Rodiile au un fel de tristețe în semințe.Un sfert de rodie e o viață de mac. Mă gândesc că acum mii de ani erau prieteni. Sau frați. Sau cel puțin se întâlneau întâmplător în barul cu cafea pentru dureri de cap și piele frumoasă. 

Se iau trei puncte de suspensie și se taie două

Din când în când se trezeau împreună dimineața. Fericirea aștepta lângă pat, închisă în cutia cu carusel plină de caramele albe, ca pe vremuri.

Din viitor

În spital se bălăceau nori pe sub scaune fără spătar și-ncepuse să-mi fie frică de primăvară, așa că m-am gândit să-ți mai spun de câteva ori cât de frumos știai să-ți rupi iarba de sub picioare când nu ți-era somn și când aveai timp pentru conservele de gânduri reci din frigiderul meu de cuvinte prost adunate. Mi-am propus să punem o alarmă în casa pe care tocmai am lăsat-o goală. Doar așa, în cazul în care se mai trezesc și alții cu gânduri de noroc chior în aprilie. Și dacă mă gândesc mai bine, cred că o să lipesc o gumă de mestecat peste ultimii ani și-o să prindem muște cu toate întrebările fără răspuns.

Din cartea cu nimicuri

Astăzi mi s-au împiedicat amintirile pe scări și s-au transformat în polei, în alcool  bătrân și-n tristețe fără scobitori de sprijin, în bucăți de ciocolată fără cuișoare și-n scrisori mici de mulțumire pentru mama ta.

2012. N-am învățat nimic.

Nu mai ştiu să scriu

Aş zice că pe vremuri ştiam să coc prăjituri cu nuci şi să fac ciocolată de casă. Să scriu ameţeli neameţită şi să spun poveşti copiilor pe care nu-i mai găsesc. Croşetam, citeam integrame nespălate şi puneam bigudiuri în bradul cu rădăcini italiene.

Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii în gară (1)

Numele meu era Irina. Mă gândesc dacă astăzi mai știe cineva de ce România nu era Rusia. Aveam douăzeci și șase de ani. N-am crezut niciodată în zodii, vrăjitorii, dragoste la prima vedere sau tehnologii prea avansate. Îmi plăceau avioanele și ideea de turmă la umbră scandalului. Aveam o ștampilă, câteva diplome, o rochie care-mi stricase viața și câteva tablouri nefericite. Îmi alinam câteodată mediocritatea cu somn. Sfârșitul lumii m-a prins într-o epocă destul de tristă despre care cred că îmi rămâneau amintiri și suferințe, dar pe care n-aș mai știi să le povestesc. Îmi amintesc un fel de tristețe, un ghiozdan cu ghete de munte și o sticlă de ulei de măsline. Lăsasem acasă cutia cu vin spumant și câteva rufe albe pe calorifer. Am făcut patul, am scos din priză tot ce-mi sclipea în urechi și-am stat încălțată vreo douăzeci de minute înainte să plec. Taximetristul m-a întrebat dacă poate să fumeze. I-am spus că da. Cred că ultimul cântec pe care l-am ascultat povestea ceva despre cai și culori. 

Am ajuns la gară devreme. 

(...)

Pe podul meu nu se dansează

Când ajung la gară vorbesc cu perfectul simplu. În septembrie am devenit dependentă de apă tonică. Dacă se poate, ungurească. Toamna florile dezrădăcinate ca mine dorm și-n povești și-n notele de subsol. Câteodată, când nu ne văd rudele îndepărtate din viitor, ne aruncăm pe sub frunze și căutăm comori cu fiori reci și fără pastă corectoare. Pe sub pământ se plimbă nespuse trenurile cu povești pe jumătate hrabaliene. Cealaltă jumătate se despică în metodologii plictisitoare, fire de păr blond închis și cutii de Coca-Cola bine strânse-n talie. Eu am un pod al meu și interzic dansul. Se merge cu seriozitate și zgomot. Cam ca-n filmele alb-negru fără zăpadă. 

Astăzi am avut atâtea deja-vu-uri pe care știu de unde să le iau că m-am hotărât să recunosc că nimic nu se-ntâmplă înainte de cele trei variante nerăspunse și că e totul mai degrabă amintire prost hrănită. 

Dimineața înainte de somn

M-am trezit la tine-n minte ca-ntr-o poezie proastă, cu prea multe puncte și fără delicatețe. M-am trezit ascunsă în borcane mici de plastic, în dosul hainelor de piele și, ocazional, sub pragul ușilor fără chei. M-am trezit aruncată odată cu broaștele de gumă. M-am trezit nepieptănată și tristă. În cutia de carton erau amintirile altcuiva. Mai bine plec. Mai bine rămân. Sau plec. 

A se citi cu gura tristă

De câțiva ani, cam de când au început ceilalți să creadă că m-am făcut mare, mă tot gândesc la fericire și la lista cu cerințe pentru bursa de bucurii. Și nu găsesc nimic. Nici poarta de intrare pentru unicorni fără arcuri, nici dulapurile cu gălăgie. Cu atât mai puțin pachetul cu apă tonică din Ungaria. Azi-noapte, la 04.23, m-am hotărât să îndrept lucrurile cu ceară de pantofi. Ascultați. Se aplică încet, se zâmbește și se uită. Așa. În mijlocul dimineții. Când încă nu s-a făcut zi, dar primăria a hotărât să stingă luminile. 

Ceară de pantofi, să nu cumva să uiți. 

Îmi descarc lanternele în gânduri noi și încep de la zero povestea cu lacrimile și cântecele nelămurite sub drujbe colorate cu cretă albastră de la care faci febră timidă.