Visez că mint. Nu-mi amintesc prea multe despre puțini și când descopăr cuvinte noi pe care le-am știut întotdeauna mă gândesc că nu mai am nevoie de timp. Și timpul se deșiră între aceleași litere vechi în timp ce fac abstracție de sufletul meu și se depășesc unele pe celelalte în limbi de pământ murdar.
Moștenirea nu se scrie, se visează. Se toacă mărunt pe sub personaje fictive de sărbători cu soare fără dinți. Mă tot gândesc să-i cumpăr un scut. Mă tot gândesc să mint că nu visez nimic. Era așa, normal, ca ceața.
Moștenirea nu se scrie, se visează. Se toacă mărunt pe sub personaje fictive de sărbători cu soare fără dinți. Mă tot gândesc să-i cumpăr un scut. Mă tot gândesc să mint că nu visez nimic. Era așa, normal, ca ceața.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu