Verbul ”a învăța”, 2011 și cum se respiră când unicornii dispar

Am învățat.Că skiurile alunecă tare și că după ce cazi de treizeci de ori și râzi începi să înțelegi despre ce libertate vorbesc veteranii. Că după ce mor, oamenii lasă lacrimi multe și amintiri frumoase. Am învățat că fericirea se plătește cu cercei. Că în avion urechile încă dor la fel de tare ca și sufletul sub presiune. Că turismul durează o săptămână. Că marea e la fel în martie și-n noiembrie. Am învățat să nu vorbesc mai mult decât trebuie. Mint. N-am învățat, dar am încercat. Am învățat că adevărul are două laturi: una a mea și alta a celorlalți. Că nu e niciodată prea târziu să renunți. Și nici s-o iei de la capăt. Că dacă renunți o dată, nu-nseamnă că ai renunțat de tot. Că ceața e mai puțin urâtă în sate. Că există copii cu ochi foarte albaștri care se bucură când le dai bananele din parbriz. Că, de ziua mea, singurătatea s-a transformat în explozie de bucurie când m-am trezit înconjurată de prieteni și de broaște. Că amintirile nu rămân în casa în care le-ai trăit, ci vin după tine oriunde-ai fugi. Că există oameni pe care nu-i cunoști, dar care te primesc la ei acasă și te duc la teatru și-n sate pierdute și te fac să te simți ca acasă. Că nu întoteauna copiii sunt buni, dar și că cei răi pot fi buni. Că părul crește și, dacă nu crește, se vopsește. Am învățat câteva cuvinte într-o limbă a unui trib de departe. Și mai multe în catalană. Am învățat să râd când n-am chef. Și să cânt în limbi necunoscute. Ca atunci când eram mică. Am învățat să aleg ceaiuri, să lipesc poze, să mut paturi, să fac melcișori cu lapte și să-i arunc. Am învățat să dansez și să sar și să merg repede repede. Să agăț tablouri pe perete și să dorm liniștită. Am învățat să aștept cu cafea oamenii obosiți. Am învățat că dorul de casă și de familie rămâne dor chiar dacă  înveți să trăiești singur. În ultimele zile ale anului, acum chiar, am învățat să iau decizii.. Uite că-n 2011, după multe decizii cu sfaturi și nesafturi, am reușit să hotărăsc singură. Am învățat că trenurile nu te duc întotdeauna unde vrei, dar de multe ori unde trebuie. Că uneori zici ”moment neplăcut”, închizi ochii și dormi până dimineața. Am învățat să inventez televizoare cu programe pe măsura gândurilor mele, să repar soarele cu iaurt și să apreciez unicornii. Am mai învățat și că oricât ai încerca, sunt lucruri pe care nu poți să le înveți într-un an și unicorni fără de care ar fi bine să înveți să respiri. Și mai avem de-nvățat. 

Fin de año - Marwan (poema)

En un par de días acabará este año 

y comenzará uno nuevo,

el primero en que ya no te necesite. 

Conduzco el pasado con calma hasta el desguace

y la verdad es que no sé si me alegra del todo

saber que me ha llevado cinco años

superar algo que entendí en cinco minutos:

que nuestra historia era imposible

como mirar la silueta de la lluvia.

Pero ya ves, nunca he sido diestro

en las tareas del olvido,

nací sin saber descifrar bien

la caligrafía de un adíós.

Resulta agotador que en nuestras cabezas

siempre tenga que ser todo para siempre,

y es jodido entender que formo parte

de ese ejército de hombres tristes

del que suelo hablar en los poemas cuando no hablo de mí.

Y no es hablar de una edad en que

el sudor dictaba el horario de las sábanas

ni de tu dulce recuerdo

cuando me hacías el amor en la cocina.

No es eso. No siento nostalgia de ti,

sino nostalgia de mí,

del chico que se atrevía

a tener una cita a ciegas con su destino

y volvía, quizá golpeado, pero convencido.

Buscábamos olvidar y lo logramos.

Aquí te dejo la herida de la victoria,

de entender que ese olvido

es saber que en el fondo

no fue posible nuestra historia

y que ahora hay que desaprender el camino

que conduciéndome a esa ciudad llamada nosotros

me llevó tan, tan lejos de mí.

(Fin de año, Marwan , vol. La triste historia de tu cuerpo sobre el mío, ed. Origami, 2011)

Răsuflări migratoare la coadă la bilete

Dragul meu, e frig, nu ninge şi-n ochii păsărilor călătoare se simte răsuflarea primelor ore de zbor. Păsările cad nobil. Cu melancolie şi resemnare.

Dragul meu, e frig. Păsările se ascund în spatele biletelor renegate. În acoperişul beteag al spitalelor. S-au hotărât două-trei să rămână şi să-mi declare frigul şi neninsoarea.E atât de puţină zăpadă că, în spatele tocurilor, femeile-şi păstrează dragostele nemărturisite vara. Şi se prefac păsările că ar fi vrut să plece, se leagănă liliecii scuturaţi (ce-mi mai plac liliecii scuturaţi!), se-ntreabă femeile de ce-o purta dragostea tocuri iarna.

Şi cum de ştii tu care-s liliecii? Cum, Irina? Cum?

Irina s-a ascuns în spatele nostalgiei primelor ore de zbor. S-a ascuns răsuflarea. 

Ce e memoria?

Mărturia înviată a egoismului. Ziua în care te muți și de sub pat iese câte-o șosetă necăjită, de după dulap biletul de intrare la muzeul de animale deja dispărute și din pernă praf mult, mut și dulce. Egoism. 

Prolog. Atelier. „Reparăm mașini de lux. Ignorăm sălbăticia.”

Când plouă iarna, înainte să ningă, în pantofii mei se strâng tot felul de idei și se ascund de parcă m-ar pândi ca să se tranforme în realități pe jumătate amare când mi-e lumea mai plină cu zăpadă, soare sau zahăr colorat cu cretă pentru copiii de la unu-patru. Ca un sat bătrân sătul de zgomotul bărcilor. Trăiesc ca un sat bătrân.
Când plouă, pantofii mei adună culori și pești mici de plastic și-i transformă-n pungi de hârtie crem, în libertăți pe sfoară și-n mingi mincinoase, aproape mingi, aproape mincinoase. 

Nici nu e vorba de ploaie, așa cum nu era vorba de ceai sau de Odiseea sau de libertatea supravegheată a ciocârliilor. E undeva acolo, sub tălpile mele, dacă sunt ale mele, o poveste mai șoptită decât altele, povestea cu calul sălbatic căzut pe trotuar  în fața atelierului de reparații de mașini de lux. Scandal în sufletul meu. 

Când plouă, mai ales iarna, când aștepți nerăbdător să se legalizeze desenele animate, să intre Scoția în Uniunea Sovietică, să se așeze cineva lângă altcineva și să-i povestească despre riduri, zâmbete și alte neliniști, dar mai ales să-i spună denumiri filozofice de animale mari cu piele aspră, când plouă așa, aproape urât, mai bine mă ascund în atelierul de reparații și citesc cărți de bucate sau mă documentez despre viața și viitorul pantofarilor din cartierele de pescari.

Mă întreb dacă bisericile care locuiesc între fabrici sunt fericite cu poziția lor socială. Asta așa, pentru că de la mine de-acasă, pe geam, prin perdea, se strecoară lumini - când de la lumânări, când de la fabricile de bere. Mă-ntreb și eu. 

Ambiția calculelor

Măcar de mi-aș mai aminti cum era povestea cu radicalul și pătratele și cele două trenuri care-ar trebui să se-ntâlnească în orașul X. Dar orașul X n-are gară. N-a avut niciodată. 

Apăsătoare pe alocuri, de fapt, problema mea cea mai mare nu e logica. Rațională sunt eu pentru toată lumea și pentru următoarele două vieți ale fizicienilor. Problema mea e ceaiul. Nu pot să mă obișnuiesc cu toate ceaiurile astea. Și mă tot gândesc că din cauza ceaiului de mure și-a cănuțelor japoneze și-a sitelor cu codiță și mirosuri bilaterale, mă dor tot felul de calcule interioare și-am tot soiul de ambiții și amenințări sufletești. Ambiție și amenințare sunt cuvinte surori. În cazul în care cineva n-a avut revelația asta încă, o va avea probabil în fața unei cești sparte de cafea. De ceai. De cafea. De radical din doi când plouă mărunt înainte de zăpadă. Când plouă înainte, zăpada nu se mai prinde. Și-atunci te întrebi de ce mai ninge. 

Nici măcar ceaiul n-ar fi o problemă. Dar mai e și Ulise. Și inima stângace a lui Calipso. Și nici asta n-ar fi tot dacă n-ar fi mamele care-și pierd copiii sau bărbații în paltoane negre care vorbesc  pe stradă despre mașini stricate și-ajung să-și strige durerea-n gura mare, chiar când pe lângă ei ne strecurăm eu cu căciulă albastră și ceaiurile mele (Ulise și Calipso dorm bezmetici). 

Nu sunt de hârtie. Deloc. Probabil că nici de carton. Sunt o ceșcuță goală în care pe vremuri creșteau livezi de miere (da, de miere- aia lipicioasă) și, copleșite de dragoste, se ascundeau zâmbete deloc normale, deloc raționale și aproape deloc triste. 

Éblouie Par La Nuit

Tartă cu mere. Scorțișoară și alte feluri de lacrimi. 

Șosele înguste cu case pătrate care le apără de fenomene atmosferice capricioase. 

Liliac alb, liliac liliachiu, liliac uscat. 

Îmi gândesc toate gândurile. În mod normal, vreo două-trei ar trebui lăsate.  

Vorbesc și nu vorbesc franceză. 

Șosete micuțe pline cu amintiri și cuvinte pe care le-ai învățat râzând. 

Cafea la borcan. (Dimineața la librărie e-nchis. Și trebuie să bei cafea la borcan.)

Sau vin fiert și carne pe cartoane albe când afară e frig, dar nu tare. 

Se lasă prețul. Se rupe prețul. Se lasă ceața. 

Sunt cântece care-n franceză au gust de tartă de mere. 

Și gânduri pe care-ar fi mai înțelept să nu le mai gândești.

Nu-mi plac oamenii care-și lasă I-urile acasă. I final. Doi i. 

și muzica asta care-ți rupe sufletul și unghiile

Emoții renovate. Rațiunea si alte cămăși de corp

Când e frig, sub linia albă a șoselei se amestecă de trei ori mai multe simțiri, decupate fiecare în felul ei, fiecare de alt măcelar de speranțe, cu alte mâini care lasă cuvinte și-aceleași degete care transpiră de frig și de teama eclipselor de stele-cercei-buline mov pe rochii albe. Cu casca în cap, din ce în ce mai înfricoșat de perspective, tu te transformi în mine și-n singura clipă de decembrie din lume, în firimiturile de cozonac coapte sub șosea și-n zăpada pe care n-o mai găsesc decât bătrânii în amintirile dintr-un iulie pierdut pe planeta femeilor.

De fapt, emoțiile sunt cam ca pietrele de pe casele în renovare. Se șlefuiesc, se dau jos, se mângâie și se iau acasă sau se lasă acolo, că doar-doar n-o vedea nimeni că singura piatră tăcută e cea mai mică, cea mai estică și cea mai de dorit dintre pietrele neprețioase. Sub linia albă a șoselei, întrerupte de emoții, stau pietrele și magicienii lor, care mai de care mai puțin pricepuți, care mai de care mai plini de speranțe, care mai de care mai măcelari ai propriilor gânduri. 

Ca o steluță de frica lipitorilor

Pe genunchii mei, știm toți cât de urâți sunt genunchii mei, nu?, ei bine, pe genunchii mei cresc basme cu frunze și fluturi cu cătușe și cactuși și lipitori care te sperie și eu te apăr și ai ochii verzi câteodată...să revenim la genunchi.

Să trecem la mâini, la degete lungi cu unghii de lemn și gânduri despre inele cu versuri în limbi necunoscute celor fără mare. Să ne trecem la categoria trecut. Fără mânie nici genunchii, nici pistruii, nici ochii în lacrimi nu-și mai află liniștea. Pe genunchii mei, pe care-i ascund cu pasiunea bărbaților care-ascund chipul femeilor frumoase, cresc amintiri de pe vremea când niciunul din noi nu știa cât de necăjit urma să fie celălalt. Prin venele mele curge ploaia rătăcită prin șanțuri fără muncitori. Muncitorii au plecat, să nu cumva să rămână femeile cu chipul neacoperit. Să nu cumva să crească fluturi pe genunchii noștri. 

N-ai fi putut să spargi becul din fața ferestrei mele înainte să pleci? Așa, ca bonus pentru fericire și pentru jeleuri...

Visele se lasă sub pat. Se ascund pe sub ghemuri de praf și bomboane colorate, sub pahare de vin vărsate pe pereți care mai lasă încă urme de fericire și se rod unele pe altele sub pat. Visele, ca toate fantomele de altfel, sunt destul de puțin constante. Fără să știe nimeni cele mai agitate vise sunt cele care-și planifică viitorul sub patul oamenilor care nu mai știu să se iubească fără cuvinte. Tot visele, ca toate creaturile somnului, miros a iarbă necrescută. Mărunțită și lipită pe geamurile trenurilor de mare viteză, sau aruncată într-un morman de praf pe care nu-l mai înțeleg nici cei care l-au măturat. Noi, noi toți sau noi câțiva, poate noi doi, ne-am prefăcut visele în bomboane colorate ascunse sub saltea și-apoi, fără să ne mai gândim, ne-am lăsat discursul la dospit și ne-am dorit din suflet să se schimbe cumva. 

Am mutat paturile ca să mai uit de eșecurile societăților și-am zis să vorbesc puțin despre vise ca să nu vorbesc despre ce cred când nu dorm. 

În Raval nu se pierd cercei

Montjüic ziua. Montjüic noaptea. Cobori de pe Montjüic pe jos.

Inventar pierderi: de trei ori metroul, de două ori trenul, telefericul, un cercel (fac ce fac și când sunt oarecum fericită pierd câte un cercel, niciodată doi), pe mine. În Poble Sec. Pe Avenida de Gaudi. Și în Raval. Să te pierzi în Raval e ca și cum ai trăi un coșmar pe care, curios, îți dorești să-l mai visezi din când în când. Să te pierzi în Raval. Și să auzi vorbind românește. În Raval. 

La coborâre

Am crezut și eu, ca mulți alții ca mine, că dacă începi să scrii într-un caiet alb, fără trecut, fără scame, fără Sabina și Serrat, lași în urmă toate așteptările, toate soneriile, toți gândacii de dinainte de tine și toții urșii panda pe care mi i-ai lăsat pe scaunul de la intrare. M-am gândit că poate dacă nu s-ar mai vinde bijuterii sau dacă m-aș ascunde undeva în spatele pastelor albastre de pix de plastic, aș ajunge să înțelge zgomotul dintre noi toți. Așa am crezut eu. Coboram. Și mă gândeam. Și mă tot gândeam. 

Există tot felul de iubiri. Așa cum există tot felul de case. Și de pantaloni. Așa cum, din când în când, există tot felul de zile de naștere. Pe mine trenurile nu mă înspăimântă. Trenurile au dreptate mereu. Fie că-ntârzie sau nu, trenurile au dreptate.

Mă tot gândesc ce cuvinte mai încep cu mine

Astăzi, înainte de noapte, undeva între portocaliu și apus m-am împiedicat de soare și-am ținut de mână toți suferinzii din cartier până s-au lămurit că eu, eu-eu, n-am nicio legătură cu falimentul planetelor, că m-am adaptat mai ales la bere și la sucul de lămâie, că m-am scunfundat sub nămol și-am renunțat la toate privilegiile gratuite și care nu se restituie decât cu garanții din partea unor terți-statuiete, niște ființe aproape de plastic, cu pantofi împrumutați de la fotbaliști și note muzicale de fâș. 

Și-am cunoscut un unicorn foarte mic, aproape invizibil. Care până la urmă a și dispărut. Tăcut. 

Dragii noștri, 

Astăzi a-nceput unul dintre războaiele mondiale. Mulți se prefac că n-au aflat. Noi, părinții voștri, ne-am hotărât să vă spunem adevărul. Să recunoaștem că ne e greu, după atâta timp, să vă mai primim acasă. Că ne-am gândit, ne-am răzgândit, am analizat și-am calculat toate posibilitățile. Astăzi a-nceput unul dintre multele războaie mondiale.

El și ea, pe care i-a inventat altă scrisoare acum multe nopți, s-au trezit într-o dimineață departe. Departe unul de celălalt, de scrisoare, de autorul scrisorii, de ceașca mică de cafea cu miere, de plic și de timbru, de in, de mătase, de bumbac și de rafie, de cutia poștală, de războaie, de masa de prânz și mai ales de planurile alea pe care nu și le-au făcut niciodată pentru că nu vorbeau aceeași limbă. 

Dragii noștri, 

Ne-am hotărât că ar fi mai bine să uităm c-au fost războaie. Să nu mai scriem scrisori și să suferim singuri, fiecare în felul altcuiva. Fiecare cu ploaia lui de dimineață, fiecare pe drumul lui și departe de drumul celuilalt. Dragii noștri, deși e război, am închis ochii. Și pe voi v-am șters de pe harta cu planuri pe care fiecare și le-a făcut departe de celălalt. 

Lui nu-i place brânza albastră, ei îi plac bomboanele cu lichior. 

pot să-ncep și eu, 

ca toată lumea, cu vorbele alea mai mici, 

cu nisipul din pantofi, 

cu amintirile răstignite pe umeraș. 

pot să spun că mi-e greu, 

că mi-e rușine sau greață. 

aș putea, ca toată lumea, să tac. 

sau s-aleg să mă-ntind pe trotuar, 

lângă catedrala romană, 

și s-aștept. 

amintirile se sting în parcurile de distracții. 

biletele s-au cam terminat

 și gardurile au început să sară peste musafiri. 

aș putea, ca toată lumea, să tac puțin. 

virgulă. 

Condimente și expediții de șampon 3

Astăzi am cunoscut doi oameni de piatră. I-am întrebat dacă sunt fericiți și-am aflat cât costă o cutie mică de lapte. Am râs discret și m-am gândit că mi-ar fi mai ușor să râd din nou. Atunci le-am plâns puțin peste pantofi și-am coborât grăbită către cele mai liniștite vise ale oamenilor de piatră. Un fel de vise de lacrimi de melc, de prepoziții clătite cu sare de mare, de rozmarin părăsit pe calea ferată. Un fel de vise-ale mele, păstrate pentru nopți mai pline, mai puțin luminate și mai abătute decât restul zilelor. 

Când s-a umplut cerul de nisip 2

Astăzi m-am hotărât să-mi schimb limitele. Le-am luat frumos de cot, le-am poftit în grădina limitelor și m-am cocoțat cu toate verbele clare și nerespectate într-un pom de zahăr când copt, când ars, ca să supraveghem marea libertate a limitelor.  Când semnezi actele de frontieră, îți dai seama că fiecare dintre potcoave are câteva drepturi. Drepturi să nu-și încalce limitele. Și-apoi te trezești singur, dezamăgit și puțin fugărit de ploaie la douăzeci de grade și te tot întrebi cât de limitat erai pe vremea când aveai și tu, ca toată lumea, granițele tale trăite și trăsnite, de cele mai multe ori pline de crivăț și de levant și de strigăte de dor și ajutor și alte fructe mai puțin dulci. Astăzi mi-am luat înapoi clinchetele, almanahul și rimele. Am zis să mai plece și limitele la plimbare. Cine n-a înțeles să ridice mâna și ochii din foaie. Și să plece.

Explozie de stele în nisipul de sub valuri 1

Trăiesc în metrou. Intru, adorm, scriu o carte mai mică pe un caiet mai mare, scriu, scriu, dorm, ies din metrou, intru în metrou, dorm. Pe genunchii mei cresc arbori mici cu zâne arhivate și ochi mici nepensați. Ochi mici de metrou. Pentru că trăiesc în metrou. Și-n sufletul meu cresc țări străine și infracțiuni cu reproșuri și regrete și alte cuvinte cu r, care mai de care mai pline de libertate, mai pline de iubiri din alea mici terminate, cu concluzii fine și abrevieri triste. Pe străzile din metroul meu cresc frunze necăzute și căzătoare, cam ca stelele de sub asfalt, cam ca stelele fără podea, cam ca stelele în libertate supravegheată, stele fără ochelari, stele mișcate de sistem.