Capul prințesei pe umerii insectelor

Există un cântec care vorbește despre o anumită dependență a oamenilor de tristețe. De orice fel de tristețe.
Eu, ca să fim sinceri, nu prea cred în note muzicale. Nici în statui. Sau în libertatea supravegheată. Nu cred în meteorologie, bucățele mici de ciocolată albă sau nevoi personale care se transformă în publicitate gratuită. Cred în tristețea anumitor oameni. Și-n gările din care se pleacă fără speranță. În întoarceri cu alte așteptări și-n tineri îmbătrâniți care-și dau seama că le plăcea mai mult paranteza găsită pe drum și-abandonată decât fraza cu care-și spală ochii în fiecare dimineață. Nu prea am încredere în mărăcini, roți și unghii lipite cu hârtie. Nici în șosetele cu multe degete. Poate dac-ar avea mai multe degete...
Și cu toate astea rezist ca parfumul gărilor sub hainele abia spălate.

Tristețea e cel mai potrivit joc de noroc pentru oamenii cu păr albastru. Știți că există oameni care la rădăcină au părul albastru? De obicei sunt cei ai căror umeri sunt făcuți special ca să încapă capul altora. Oricât ar părea de extravagant, există un domn care are între cap, gât și umeri un culcuș în care numai sprâncenele unei anumite domnișoare se simt ca acasă. Și cel mai probabil, în ciuda neîncrederii mele, e că domnul ăsta va adăposti alt cap sau alte plete și va fi dependent toată viața de o tristețe pentru care n-are nici cea mai măruntă explicație.

N-am încredere în statui. Tot felul de lei, păsări, poeți și domnitori care încearcă să te convingă de tot felul de prețuri exagerate pentru bucurii mărunte și istorii dezlipte. Pietre cioplite cu aripi fără pene și ochi fără alergii care, tot dintr-un fel de dependență de tristețe, au uitat să-și facă loc pe umeri pentru țeasta mai puțin tare a vreunui cetățean nelămurit.

(    )

Cioc! Cioc! Cum mi-am categorisit eu gândurile

Închizi ochii (ca la teatru). Mai întâi nimic. Negru. Mingea spre centru. Parcul verde cu nuanțe aproape libidinoase de mov. Steluța nelipsită cu accente subtile de anemie. Ce-ai spus ultima dată? Cât e ceasul? Din pod se aruncă porumbul direct în coș. Pauză. Actul al doilea. Gânduri ca-n desene animate, care mai de care mai puțin rotunde și cel puțin la fel de săritoare ca vecinele de la țară când e rost de scandal în șanț. Gândurile se împart și ele, ca oamenii, în mai multe sertare. Sunt gânduri frumoase, curioase, mai puțin delicate, înfricoșătoare și lista ar putea merge până-n pânzele colorate ale oceanelor goale. Gânduri-papuc, gânduri-cozonaci, gânduri-de ce nu sau de ce da, de ce așa, de ce nu invers, gânduri-cum, unde, gânduri-pinguini sau lingvistici răsturnate, gânduri-gânduri și gânduri negândite. Plus toate pânzele alea despre care nu vorbesc nici marinarii, nici croitorii și din care nu se mai fac rochii ca să nu cumva să-ți citească cineva gândurile. Ale mele, în toată coada lor de fazan mândru, stau întotdeauna în spatele unor uși. Mai multe uși. Și să zicem că aseară, cu puțină febră și tort de ciocolată, am reușit în sfârșit să lămuresc conceptul și să-mi categorisesc gândurile.
Ușa albă cu mâner auriu pentru gânduri frumoase care-ți fac rău. Amintiri trimise egoist de trecut ca să-ți anihileze viitorul. 

Ușa neagră cu vizor-fără vizor pentru gânduri care te fac să plângi.

Ușa cu interfon pentru memoria selectiva. 

Cea care scârțâie pentru informații academice. 

Soneria răgușită pentru genul substantivelor. 

Gratii pentru gândurile altora. (neinspirată idee!)

Perdea pentru flori de liliac, tigri și pantofi fără toc. 

Se-aud aplauze din spatele ușii cu mâner auriu. Și lacrimi mărunte din cușca câinelui. Asta pentru ce mai era? Și liftul? Mai erau și alte uși. 

Stropiți cu cerneală

M-am transformat în vârf de stilou și-am alergat din geam în geam să văd ce se mai întâmplă prin sufrageriile oamenilor din orașul meu. Apoi am trecut granița și-am studiat și alte comportamente umano-mediteraneene, dar asta e altă poveste, mai delicată pentru sufletul meu și despre care, spre binele hârtiei, vârful stiloului ar prefera să nu scrie astăzi. 

Surprinsă nu sunt. Oamenii sunt în general mulțumiți. Mulțumiți cu fericirile și nefericirile lor șic, cu liniile drepte care le potrivesc salata și pâinea de la brutărie, cu canapeaua și nopțile și rădăcinile lungi, mulțumiți că sunt vii, că n-a fost cutremur, că nimeni n-a aflat, că până la urmă s-au răzgândit și nu s-au mai urcat când erau mai mici în trenul ăla nesuferit pe care-l construiseră din hârtie ca să fugă în lume. 

Și mai sunt și cei care vor să pară fericiți și-au uitat că există și cuvintele. 

Nu, nu cred că toți oamenii sunt nefericiți. Cred că există oameni care-au avut noroc sau și-au asumat riscuri și-au găsit bucurii în ceilalți și simțiri păstrate pentru cei care știu să aleagă scările netezite. Și mai știu și că în câteva sufragerii plâng în sinea lor oameni cu totul și cu totul nefericiți, aproape sălbatici, aproape perfecți (ce ne mai place să zâmbim!) sau aproape în pragul dispariției; suflețele mici care n-au știut să crească și-au lăsat să scape povești și neliniști care astăzi le-ar fi colorat geamurile și ochii. Și mulți sunt tineri, zău! 

Și sufrageriile? Sufrageriile sunt acvarii mici, transparente, prăfuite și clătinate de cutremurele alea pe care oamenii nu le mai simt. Acvarii mărunte în care cresc gânduri și doruri, frustrări și bucurii, împliniri și salate bine măsurate, puse cu gândul în farfurii de porțelan de pe care, mulțumiți că n-a aflat nimeni, mâncăm cu lupa masa de seară și mergem liniștiți să ne transformăm în vârfuri de stilou. Nu de alta, dar știind că și ceilalți sunt mărunți, parcă ne simțim mai ușori. 

N-am aflat nimic. Mă întorc la starea de mediocritate rară. Stilourile nu mai sunt la modă de pe vremea când oamenii mâncau în farfurii de porțelan și se gândeau la cât sunt de liberi. 

Nefericire amânată

Mi-am făcut câteva calcule (teoria lui Pitagora generalizată ajută în probleme de morală și sentimente neglijate) și-am hotărât c-ar trebui să țip mai ascuțit, să-mi înlocuiesc gândurile confuze cu bucățele mărunte de praz și să lipesc pe stâlpi etichete alb-negru cu ochi verzi pentru oamenii cu buze subțiri. Mă gândeam și să mănânc profiterol la micul-dejun și să mă spăl pe cap cu suc de gramatici structurate, concentrate și de multe ori abandonate imediat după absolvire. 

Mi-am mai făcut două-trei calcule, cu răspunsuri greșite și tăieturi adânci, și-am decis să las pe mâine orice hotărâre importantă, să beau apă plată cu cristale mici în care cresc dorințe liliachii-convalescente și să mai amân puțin plecarea pe alte pârtii albastre ca să nu alunec în nepăsarea iubirilor de dragul societății. Mi-e puțin frig. Și puțină liniște.

07.50.A.M. Profiterol?

Verbul ”a învăța”, 2011 și cum se respiră când unicornii dispar

Am învățat.Că skiurile alunecă tare și că după ce cazi de treizeci de ori și râzi începi să înțelegi despre ce libertate vorbesc veteranii. Că după ce mor, oamenii lasă lacrimi multe și amintiri frumoase. Am învățat că fericirea se plătește cu cercei. Că în avion urechile încă dor la fel de tare ca și sufletul sub presiune. Că turismul durează o săptămână. Că marea e la fel în martie și-n noiembrie. Am învățat să nu vorbesc mai mult decât trebuie. Mint. N-am învățat, dar am încercat. Am învățat că adevărul are două laturi: una a mea și alta a celorlalți. Că nu e niciodată prea târziu să renunți. Și nici s-o iei de la capăt. Că dacă renunți o dată, nu-nseamnă că ai renunțat de tot. Că ceața e mai puțin urâtă în sate. Că există copii cu ochi foarte albaștri care se bucură când le dai bananele din parbriz. Că, de ziua mea, singurătatea s-a transformat în explozie de bucurie când m-am trezit înconjurată de prieteni și de broaște. Că amintirile nu rămân în casa în care le-ai trăit, ci vin după tine oriunde-ai fugi. Că există oameni pe care nu-i cunoști, dar care te primesc la ei acasă și te duc la teatru și-n sate pierdute și te fac să te simți ca acasă. Că nu întoteauna copiii sunt buni, dar și că cei răi pot fi buni. Că părul crește și, dacă nu crește, se vopsește. Am învățat câteva cuvinte într-o limbă a unui trib de departe. Și mai multe în catalană. Am învățat să râd când n-am chef. Și să cânt în limbi necunoscute. Ca atunci când eram mică. Am învățat să aleg ceaiuri, să lipesc poze, să mut paturi, să fac melcișori cu lapte și să-i arunc. Am învățat să dansez și să sar și să merg repede repede. Să agăț tablouri pe perete și să dorm liniștită. Am învățat să aștept cu cafea oamenii obosiți. Am învățat că dorul de casă și de familie rămâne dor chiar dacă  înveți să trăiești singur. În ultimele zile ale anului, acum chiar, am învățat să iau decizii.. Uite că-n 2011, după multe decizii cu sfaturi și nesafturi, am reușit să hotărăsc singură. Am învățat că trenurile nu te duc întotdeauna unde vrei, dar de multe ori unde trebuie. Că uneori zici ”moment neplăcut”, închizi ochii și dormi până dimineața. Am învățat să inventez televizoare cu programe pe măsura gândurilor mele, să repar soarele cu iaurt și să apreciez unicornii. Am mai învățat și că oricât ai încerca, sunt lucruri pe care nu poți să le înveți într-un an și unicorni fără de care ar fi bine să înveți să respiri. Și mai avem de-nvățat. 

Fin de año - Marwan (poema)

En un par de días acabará este año 

y comenzará uno nuevo,

el primero en que ya no te necesite. 

Conduzco el pasado con calma hasta el desguace

y la verdad es que no sé si me alegra del todo

saber que me ha llevado cinco años

superar algo que entendí en cinco minutos:

que nuestra historia era imposible

como mirar la silueta de la lluvia.

Pero ya ves, nunca he sido diestro

en las tareas del olvido,

nací sin saber descifrar bien

la caligrafía de un adíós.

Resulta agotador que en nuestras cabezas

siempre tenga que ser todo para siempre,

y es jodido entender que formo parte

de ese ejército de hombres tristes

del que suelo hablar en los poemas cuando no hablo de mí.

Y no es hablar de una edad en que

el sudor dictaba el horario de las sábanas

ni de tu dulce recuerdo

cuando me hacías el amor en la cocina.

No es eso. No siento nostalgia de ti,

sino nostalgia de mí,

del chico que se atrevía

a tener una cita a ciegas con su destino

y volvía, quizá golpeado, pero convencido.

Buscábamos olvidar y lo logramos.

Aquí te dejo la herida de la victoria,

de entender que ese olvido

es saber que en el fondo

no fue posible nuestra historia

y que ahora hay que desaprender el camino

que conduciéndome a esa ciudad llamada nosotros

me llevó tan, tan lejos de mí.

(Fin de año, Marwan , vol. La triste historia de tu cuerpo sobre el mío, ed. Origami, 2011)

Răsuflări migratoare la coadă la bilete

Dragul meu, e frig, nu ninge şi-n ochii păsărilor călătoare se simte răsuflarea primelor ore de zbor. Păsările cad nobil. Cu melancolie şi resemnare.

Dragul meu, e frig. Păsările se ascund în spatele biletelor renegate. În acoperişul beteag al spitalelor. S-au hotărât două-trei să rămână şi să-mi declare frigul şi neninsoarea.E atât de puţină zăpadă că, în spatele tocurilor, femeile-şi păstrează dragostele nemărturisite vara. Şi se prefac păsările că ar fi vrut să plece, se leagănă liliecii scuturaţi (ce-mi mai plac liliecii scuturaţi!), se-ntreabă femeile de ce-o purta dragostea tocuri iarna.

Şi cum de ştii tu care-s liliecii? Cum, Irina? Cum?

Irina s-a ascuns în spatele nostalgiei primelor ore de zbor. S-a ascuns răsuflarea. 

Ce e memoria?

Mărturia înviată a egoismului. Ziua în care te muți și de sub pat iese câte-o șosetă necăjită, de după dulap biletul de intrare la muzeul de animale deja dispărute și din pernă praf mult, mut și dulce. Egoism. 

Prolog. Atelier. „Reparăm mașini de lux. Ignorăm sălbăticia.”

Când plouă iarna, înainte să ningă, în pantofii mei se strâng tot felul de idei și se ascund de parcă m-ar pândi ca să se tranforme în realități pe jumătate amare când mi-e lumea mai plină cu zăpadă, soare sau zahăr colorat cu cretă pentru copiii de la unu-patru. Ca un sat bătrân sătul de zgomotul bărcilor. Trăiesc ca un sat bătrân.
Când plouă, pantofii mei adună culori și pești mici de plastic și-i transformă-n pungi de hârtie crem, în libertăți pe sfoară și-n mingi mincinoase, aproape mingi, aproape mincinoase. 

Nici nu e vorba de ploaie, așa cum nu era vorba de ceai sau de Odiseea sau de libertatea supravegheată a ciocârliilor. E undeva acolo, sub tălpile mele, dacă sunt ale mele, o poveste mai șoptită decât altele, povestea cu calul sălbatic căzut pe trotuar  în fața atelierului de reparații de mașini de lux. Scandal în sufletul meu. 

Când plouă, mai ales iarna, când aștepți nerăbdător să se legalizeze desenele animate, să intre Scoția în Uniunea Sovietică, să se așeze cineva lângă altcineva și să-i povestească despre riduri, zâmbete și alte neliniști, dar mai ales să-i spună denumiri filozofice de animale mari cu piele aspră, când plouă așa, aproape urât, mai bine mă ascund în atelierul de reparații și citesc cărți de bucate sau mă documentez despre viața și viitorul pantofarilor din cartierele de pescari.

Mă întreb dacă bisericile care locuiesc între fabrici sunt fericite cu poziția lor socială. Asta așa, pentru că de la mine de-acasă, pe geam, prin perdea, se strecoară lumini - când de la lumânări, când de la fabricile de bere. Mă-ntreb și eu. 

Ambiția calculelor

Măcar de mi-aș mai aminti cum era povestea cu radicalul și pătratele și cele două trenuri care-ar trebui să se-ntâlnească în orașul X. Dar orașul X n-are gară. N-a avut niciodată. 

Apăsătoare pe alocuri, de fapt, problema mea cea mai mare nu e logica. Rațională sunt eu pentru toată lumea și pentru următoarele două vieți ale fizicienilor. Problema mea e ceaiul. Nu pot să mă obișnuiesc cu toate ceaiurile astea. Și mă tot gândesc că din cauza ceaiului de mure și-a cănuțelor japoneze și-a sitelor cu codiță și mirosuri bilaterale, mă dor tot felul de calcule interioare și-am tot soiul de ambiții și amenințări sufletești. Ambiție și amenințare sunt cuvinte surori. În cazul în care cineva n-a avut revelația asta încă, o va avea probabil în fața unei cești sparte de cafea. De ceai. De cafea. De radical din doi când plouă mărunt înainte de zăpadă. Când plouă înainte, zăpada nu se mai prinde. Și-atunci te întrebi de ce mai ninge. 

Nici măcar ceaiul n-ar fi o problemă. Dar mai e și Ulise. Și inima stângace a lui Calipso. Și nici asta n-ar fi tot dacă n-ar fi mamele care-și pierd copiii sau bărbații în paltoane negre care vorbesc  pe stradă despre mașini stricate și-ajung să-și strige durerea-n gura mare, chiar când pe lângă ei ne strecurăm eu cu căciulă albastră și ceaiurile mele (Ulise și Calipso dorm bezmetici). 

Nu sunt de hârtie. Deloc. Probabil că nici de carton. Sunt o ceșcuță goală în care pe vremuri creșteau livezi de miere (da, de miere- aia lipicioasă) și, copleșite de dragoste, se ascundeau zâmbete deloc normale, deloc raționale și aproape deloc triste. 

Éblouie Par La Nuit

Tartă cu mere. Scorțișoară și alte feluri de lacrimi. 

Șosele înguste cu case pătrate care le apără de fenomene atmosferice capricioase. 

Liliac alb, liliac liliachiu, liliac uscat. 

Îmi gândesc toate gândurile. În mod normal, vreo două-trei ar trebui lăsate.  

Vorbesc și nu vorbesc franceză. 

Șosete micuțe pline cu amintiri și cuvinte pe care le-ai învățat râzând. 

Cafea la borcan. (Dimineața la librărie e-nchis. Și trebuie să bei cafea la borcan.)

Sau vin fiert și carne pe cartoane albe când afară e frig, dar nu tare. 

Se lasă prețul. Se rupe prețul. Se lasă ceața. 

Sunt cântece care-n franceză au gust de tartă de mere. 

Și gânduri pe care-ar fi mai înțelept să nu le mai gândești.

Nu-mi plac oamenii care-și lasă I-urile acasă. I final. Doi i. 

și muzica asta care-ți rupe sufletul și unghiile

Emoții renovate. Rațiunea si alte cămăși de corp

Când e frig, sub linia albă a șoselei se amestecă de trei ori mai multe simțiri, decupate fiecare în felul ei, fiecare de alt măcelar de speranțe, cu alte mâini care lasă cuvinte și-aceleași degete care transpiră de frig și de teama eclipselor de stele-cercei-buline mov pe rochii albe. Cu casca în cap, din ce în ce mai înfricoșat de perspective, tu te transformi în mine și-n singura clipă de decembrie din lume, în firimiturile de cozonac coapte sub șosea și-n zăpada pe care n-o mai găsesc decât bătrânii în amintirile dintr-un iulie pierdut pe planeta femeilor.

De fapt, emoțiile sunt cam ca pietrele de pe casele în renovare. Se șlefuiesc, se dau jos, se mângâie și se iau acasă sau se lasă acolo, că doar-doar n-o vedea nimeni că singura piatră tăcută e cea mai mică, cea mai estică și cea mai de dorit dintre pietrele neprețioase. Sub linia albă a șoselei, întrerupte de emoții, stau pietrele și magicienii lor, care mai de care mai puțin pricepuți, care mai de care mai plini de speranțe, care mai de care mai măcelari ai propriilor gânduri. 

Ca o steluță de frica lipitorilor

Pe genunchii mei, știm toți cât de urâți sunt genunchii mei, nu?, ei bine, pe genunchii mei cresc basme cu frunze și fluturi cu cătușe și cactuși și lipitori care te sperie și eu te apăr și ai ochii verzi câteodată...să revenim la genunchi.

Să trecem la mâini, la degete lungi cu unghii de lemn și gânduri despre inele cu versuri în limbi necunoscute celor fără mare. Să ne trecem la categoria trecut. Fără mânie nici genunchii, nici pistruii, nici ochii în lacrimi nu-și mai află liniștea. Pe genunchii mei, pe care-i ascund cu pasiunea bărbaților care-ascund chipul femeilor frumoase, cresc amintiri de pe vremea când niciunul din noi nu știa cât de necăjit urma să fie celălalt. Prin venele mele curge ploaia rătăcită prin șanțuri fără muncitori. Muncitorii au plecat, să nu cumva să rămână femeile cu chipul neacoperit. Să nu cumva să crească fluturi pe genunchii noștri. 

N-ai fi putut să spargi becul din fața ferestrei mele înainte să pleci? Așa, ca bonus pentru fericire și pentru jeleuri...

Visele se lasă sub pat. Se ascund pe sub ghemuri de praf și bomboane colorate, sub pahare de vin vărsate pe pereți care mai lasă încă urme de fericire și se rod unele pe altele sub pat. Visele, ca toate fantomele de altfel, sunt destul de puțin constante. Fără să știe nimeni cele mai agitate vise sunt cele care-și planifică viitorul sub patul oamenilor care nu mai știu să se iubească fără cuvinte. Tot visele, ca toate creaturile somnului, miros a iarbă necrescută. Mărunțită și lipită pe geamurile trenurilor de mare viteză, sau aruncată într-un morman de praf pe care nu-l mai înțeleg nici cei care l-au măturat. Noi, noi toți sau noi câțiva, poate noi doi, ne-am prefăcut visele în bomboane colorate ascunse sub saltea și-apoi, fără să ne mai gândim, ne-am lăsat discursul la dospit și ne-am dorit din suflet să se schimbe cumva. 

Am mutat paturile ca să mai uit de eșecurile societăților și-am zis să vorbesc puțin despre vise ca să nu vorbesc despre ce cred când nu dorm. 

În Raval nu se pierd cercei

Montjüic ziua. Montjüic noaptea. Cobori de pe Montjüic pe jos.

Inventar pierderi: de trei ori metroul, de două ori trenul, telefericul, un cercel (fac ce fac și când sunt oarecum fericită pierd câte un cercel, niciodată doi), pe mine. În Poble Sec. Pe Avenida de Gaudi. Și în Raval. Să te pierzi în Raval e ca și cum ai trăi un coșmar pe care, curios, îți dorești să-l mai visezi din când în când. Să te pierzi în Raval. Și să auzi vorbind românește. În Raval. 

La coborâre

Am crezut și eu, ca mulți alții ca mine, că dacă începi să scrii într-un caiet alb, fără trecut, fără scame, fără Sabina și Serrat, lași în urmă toate așteptările, toate soneriile, toți gândacii de dinainte de tine și toții urșii panda pe care mi i-ai lăsat pe scaunul de la intrare. M-am gândit că poate dacă nu s-ar mai vinde bijuterii sau dacă m-aș ascunde undeva în spatele pastelor albastre de pix de plastic, aș ajunge să înțelge zgomotul dintre noi toți. Așa am crezut eu. Coboram. Și mă gândeam. Și mă tot gândeam. 

Există tot felul de iubiri. Așa cum există tot felul de case. Și de pantaloni. Așa cum, din când în când, există tot felul de zile de naștere. Pe mine trenurile nu mă înspăimântă. Trenurile au dreptate mereu. Fie că-ntârzie sau nu, trenurile au dreptate.

Mă tot gândesc ce cuvinte mai încep cu mine

Astăzi, înainte de noapte, undeva între portocaliu și apus m-am împiedicat de soare și-am ținut de mână toți suferinzii din cartier până s-au lămurit că eu, eu-eu, n-am nicio legătură cu falimentul planetelor, că m-am adaptat mai ales la bere și la sucul de lămâie, că m-am scunfundat sub nămol și-am renunțat la toate privilegiile gratuite și care nu se restituie decât cu garanții din partea unor terți-statuiete, niște ființe aproape de plastic, cu pantofi împrumutați de la fotbaliști și note muzicale de fâș. 

Și-am cunoscut un unicorn foarte mic, aproape invizibil. Care până la urmă a și dispărut. Tăcut. 

Dragii noștri, 

Astăzi a-nceput unul dintre războaiele mondiale. Mulți se prefac că n-au aflat. Noi, părinții voștri, ne-am hotărât să vă spunem adevărul. Să recunoaștem că ne e greu, după atâta timp, să vă mai primim acasă. Că ne-am gândit, ne-am răzgândit, am analizat și-am calculat toate posibilitățile. Astăzi a-nceput unul dintre multele războaie mondiale.

El și ea, pe care i-a inventat altă scrisoare acum multe nopți, s-au trezit într-o dimineață departe. Departe unul de celălalt, de scrisoare, de autorul scrisorii, de ceașca mică de cafea cu miere, de plic și de timbru, de in, de mătase, de bumbac și de rafie, de cutia poștală, de războaie, de masa de prânz și mai ales de planurile alea pe care nu și le-au făcut niciodată pentru că nu vorbeau aceeași limbă. 

Dragii noștri, 

Ne-am hotărât că ar fi mai bine să uităm c-au fost războaie. Să nu mai scriem scrisori și să suferim singuri, fiecare în felul altcuiva. Fiecare cu ploaia lui de dimineață, fiecare pe drumul lui și departe de drumul celuilalt. Dragii noștri, deși e război, am închis ochii. Și pe voi v-am șters de pe harta cu planuri pe care fiecare și le-a făcut departe de celălalt. 

Lui nu-i place brânza albastră, ei îi plac bomboanele cu lichior.