Un poștaș care refuza să ducă facturi

În seara asta, pe la zece, aproape de zece, m-am transformat în Norma Jean și-n zahăr ars, în plastic și benzinării și-o mână frustrată pe un obraz rece, sub floarea soarelui, sub ușa de la balcon, sub amintirea amantelor blonde cu faimă și fuste și mâini frustrate pe obraji cu barbă aspră.

Il Postino, Michael Radford - Poștașul și poetul 

Știi, ca să nu mai vorbesc despre mâinile tale calde, pe mine proverbele mă sperie și de multe ori mă conving că nu e nimic mai zgomotos decât un accident cu poștașul. Da, da, din proverbe am scos povestea cu poștașul și cu dragostea lui care se dezrădăcina și se prefăcea în pahar spart pe covor persan pe măsură ce stătea timpul. Timpul și zgomotul și poștașul plin de scrisori. 

Tot din povești din bătrâni, din cărți și din șanțul verde din fața casei străbunicilor din poze am mai aflat eu și despre copii și despre cum cresc și despre cum nu e bine să mănânci multă pâine caldă cu zahăr, despre cum în fiecare seară poștașul se sătura de poștă și-o lua la vale spre casă, sau despre cum n-a scris nicicând nicio scrisoare și despre cum, fără să știu, n-am nicio poză cu Norma Jean, cuptoarele vechi de pâine și  ușile de la balcon pe care, dacă nu te superi, ar fi mai bine să le-nchizi și să le deschizi tu când ți-e mai bine și mai somn. 

În geanta cărui poștaș și o dată la cât timp, speriată de ce trecut complexat se mai consumă vreo scrisoare de dragoste???

Plus sau plus o literă sau două

Câteodată-mi frământ mese pline cu scrisori de iertare, de neuitare și sertare golite de orice răspuns plin de indiferență-ceai-șarpe, răspunsuri pline de sertare fără scrisori care să nu știe când expiră bucuriile. Sunt fericit și îndeplinesc condițiile pentru a mă transforma în literă. Să mă transforme cineva-n literă mică de mână, scrisă de copii de aproape treizeci de ani, plini de vise municipale și guri de metrou și migdale prăjite. Cele mai frumoase vise s-au omorât în serviete mici și cafenii în care scrisorile despre iubiri de toate felurile nici n-au loc, nici nu se clatină. Mă tot gândesc la iubirile cu mătreață și la copii.  

Peste câmpurile de floarea-soarelui ne-am trezit mai acum câteva zile cu fulgi mici de caramel și biciclete de circari fără animale, un pic de dezolare tehnologică și praf. Mult praf ca să nu fie ploaie și multă floarea-soarelui ca să vă treacă ideile de alte flori mai sălbatice. 

Şi tot poeţii-cântăreţi au descoperit şi limitele gripei în braţele iubitelor cu ochi înlăcrimaţi de teama plecării, a lui septembrie-târziu-spre-toamnă-octombrie şi-a altor iubite cu obraji mai roz şi creme mai scumpe, născute mai departe.  

Pianistul ar fi vrut pâine prăjită

Marele  pianist şi compozitor de jazz n-avea cafea. Şi se simţea puţin umilit de lipsa de materie primă din gheţarul lui personal şi se liniştea de fiecare dată cu aceeaşi frază secretă a artiştilor. Artiştii au un fel ciudat de-a nu spune niciodată nimic celuilalt despre cufărul cu mingi de plastic care le chinuie sărbătorile interioare. Şi dacă din întâmplare afli ceva despre viaţa personală a unui pianist, să te păzească zeii instrumentelor cu clape de nevoia de a recuerge la informaţia secretă. Despre pianişti nu se spune nimic. E ca şi cum ar scrie cărţi şi nu le-ar citi nici editorul de teama deznodământului. E un fel de "vreau, nu vreau, îţi spun sau mai tac puţin, mă hotărăsc mai târziu, dar între timp îţi mai cânt o bucăţică din secretele secrete ale celui mai limpede crivăţ din sala de teatru de pe strada cu numele ăla scârbos de poet necinstit" . Cam aşa gândeşte un pianist care mai e şi compozitor de jazz. Şi te mulţumeşti în final cu ce primeşti, cu prune coapte şi pâine prăjită, diplome pe pereţi şi parfumuri cu cafea din gheţarul de dimineaţă

Am cunoscut cândva un lup. Un lup şi-atât. Cu ochi mari de grâu şi nas supărat. Un lup fără nicio silabă-n plus. Un lup neîndoctrinat şi cu sentimente destul de săltăreţe. Un lup-sentiment şi cam atât. 

Probabil că nici eu nu fac parte din deja-vu. Sau din ceaşca mare de cafea cu lapte condensat care-ar trebui să trezească tot cartierul. Nu facem parte din nimic. Un nimic lucios şi mai puţin clar decât ne-am fi aşteptat vreodată. Nici tu, nici eu, nici pelicanii de pe malurile râurilor murdare.

Agricultură

Plantez nuferi. Da, domnule, eu plantez nuferi. Şi-i coafez, le pun diminaţa zahăr în apă, le spun poveşti inventate despre realităţile-mărgele, colorez crizanteme pe sub rădăcinile pomilor numai ca să-i distrez şi ocazional le arunc puţină cremă pe spate ca să-i fac să-şi coordoneze singuri sentimentele. Nu, de data asta nu mă îndepărtez de la subiect. Insist. Plantez fluturi. Nuferi. Sau fluturi. Cred că mă strigă de undeva de sub aragaz o butelie supărată pe-atâta melancolie. Ar trebui totuşi să plantez nişte nuferi. 

Ştiam că?

Ieri m-a muşcat soarele de picioare. Şi-au înflorit maci şi căi ferate şi nume fără prenume peste toate visele mele. Dacă m-aţi prinde, dacă m-aţi prinde voi şi eu aş fi învăluită într-o pânză transparentă şi neagră în acelaşi timp, m-aş mai lăsa prinsă o dată numai ca să vă văd îngroziţi de propria voastră imaginaţie şi de pronumele mele nepersonale şi de seminţele macilor şi de geamurile trenurilor, poate de căile lactee ale kilometrilor nenumăraţi sau cumva de mine şi de frica mea exterioară. Ştiu că prin parcuri e mai bine să nu treci, să nu dormi şi să nu plantezi pomi fructiferi. Şi ştiu că din muşcături de soare nu cresc ghinde. Sau ghicitori. Din muşcături strălucite cresc călătorii prin tot felul de locuri fără parcuri şi fără pânze negre, dar transparente. Asta ştiu eu astăzi. 

Planeta mea interioară

Am părul blond. Şi-aş vrea să am urechi lungi de elf. Nas mic de cristal şi-un obraz neobrăzat care-şi caută mângâierea-n braţele din alimentară. Căpşuni în urechi şi-n ochi un ochi mai mic de zahăr. Curăţ mere în grădina mănăstirilor budiste. Şi-aduc apă pentru animale dacă le văd triste. Am şi tot felul de gânduri. Dar le mai ţin în frâu. M-am născut în grădina propriei mele limbi. Curăţ mere verzi până se fac roşii şi poezie şi păr blond peste urechi mici de elf sălbatic. 

Pulsul somnului de pădure

Creativ despre creaţie când cine nu ştie citeşte şi cine ar putea iubi se caţără pe aripa stângă a avioanelor şi se-ndreaptă creativ spre zero. Am înţeles trei poveşti despre patru suflete. Şi mi le-am lipit pe uşa dormitorului. Mai ştiu şi că în mai puţin de douăsprezece clipe pulsul unui animal de pădure o să sufere schimbări acvatice incolore sau încă necolorate. Şi cum aş mai putea să dorm? 

Cântec de leagăn pe tobogan

Aici nu vorbim despre literatură. Scriem (pluralul îndepărtează responsabilităţi şi singurătăţi) ca să scăpăm de tot felul de lilieci montani (sau motani) ascunşi în mucegaiul din spatele clarinetului. 

Aici nu vorbim despre literatură pentru că povestim-povestesc despre astăzi ("astăzi" nu ştie să citească, să scrie, să copieze sau să desfacă sticla de bere cu chibritul cel mai mic). 

Astăzi am ocupat un hotel cu trei etaje. M-am înarmat cu şarm şi ceai negru pentru ochi deschişi, i-am condus pe toţi ceilalţi la autobuz şi mi-am ocupat locul în apă, în abur şi-n cartea despre "nediscursul" lui García Márquez. Am mâncat saramură de curcan, am răsfoit trei filme, am bântuit pe holurile goale ale hotelului şi mi-am aprins unghiile cu apă rece. Şi-am cam zâmbit în sinea mea şi poate şi-a altora, de dragul singurătăţii supravegheate de doamna cu gunoiul şi de punga mare de ciocolăţele pentru cafea. Am aşteptat. Şi n-a venit nimeni să-mi strice fericirea. 

Să tot existe vreun clarinet şi eu nu ştiu!

Că plouă

Tu să ştii că plouă. Şi că am în bagaje trei nopţi pe jumătate netrăite. Şi în hotelurile nelocuite n-ai dreptul să râzi singur pentru că eşti auzit. Sunt şi nu sunt prinţesa propriei mele literaturi ştiinţifice. Literatură de specialitate cardiolog. Literatură cu libertăţi şi piscine şi saune şi pline şi goale şi Bucureşti şi oraşe medievale şi cuvinte pe care nu mai pot să le scriu de teama libertăţii supravegheate. Mă îngrop în toate limitele altora şi le dezgrop, le consemnez şi desemnez pescadoare cu pierderi mici în sticle de plastic care contribuie la dezvoltarea hotelurilor nelocuite. Poveştile mele de toate felurile se materializează în papuci mici de casă furaţi de poliţişti scunzi cu ochi albaştri. Păpădii sau păpădii? 

A fost odată un om prăpădit sub un lighean de întrebări

Am o nelămurire nordică. Mă tot întreb cât de repede trec zilele săptămânii şi cât de supuse sunt lipitorile. Mi s-a năzărit într-o dimineaţă că nu e nimic mai puţin onorabil decât o mână de flori neliniştite ucise de cuţite murdare şi    îngropate în conserve de peşte. Mă tot gândesc la arbitri şi la suflete şi suflări şi la diferenţa dintre ele. La lilieci-păsări şi la libelule şi la liberăţi şi la lipitori. Lipitorile se supun cuiva? Se dezlipesc iarna? Iarna cât e de sănătoasă? Şi câtă răbdare şi cât durează şi cum se şterg unghiile lipite cu aracet de suflare? Am nelămuriri nordice. Şi le remediez cu alcool sanitar stins în incendii mici sub pleoape. 

La circ/mic-dejun/pe pod

Bună dimineaţa. Bine aţi venit la parada cafelelor fără zahăr, încătuşate şi căptuşite de aceleaşi sentimente pe care le-a încercat/care l-au încercat şi pe micuţul borcan de marmeladă de nesperiat şi de neînlăturat din sala de aşteptare. De la un timp cuvintele mele se prăpădesc pe drumul spre degete. Scriu despre lighioane şi despre suflete şi despre facturi pe post de tavă sau cuvinte cu calităţi de a)sprijin b)vrăjitoare c)eşarfă verde de mătase. 

Am văzut o împărărţie de licurici ascunşi în sticle de plastic cu desene în miniatură.   

M-aş transforma în monedă ieftină argentiniană. Şi-aş fi amintire trecută prin mâinile tale peste câţiva ani.

Adevărul

M-am înscris la un doctorat despre documentare despre oameni şi despre suflete şi gratii şi ascuns de adevăr (pentru că la noi în instituţie evităm cuvântul minciună). M-am înscris la un concurs. Premiul e o funcţie. Câştigătoarea devine muza lui Van Gogh. Ce minciună!

Un radio prea limpede

Cred că de fiecare dată când mă caută libertatea îi închid uşa-n nas cu fineţea platourilor tradiţionale. Şi mă mai liniştesc. Mă gândesc. Încerc să găsesc explicaţii. Despre mâini albe, onestitate şi alte chei ale lirismului cu linii de dialog. În spatele uşii: eu. Pe drum deja: libertatea. Am nevoie de mai puţină fericire şi dacă n-aş fi om, probabil aş fi liliac uscat sau cozonac fără nucă, sau aş fi eu însumi libertatea care vine să bată la uşa altora şi le citeşte apometrele ochilor şi le prezintă tacticos privilegiile şi micile dezavantaje. Eu sunt. Ploaia anunţată care nu mai vine. Ploaia.

Pentru că odată ce ţi se strică televizorul şi de fapt n-are nimic, eşti pierdut. Nu pentru că ai avea nevoie de el, ci pentru că în lumina becurilor de la blocul din faţă nu se poate citi ziarul sportiv al altor ţări. Şi-atunci te sperii şi strigi şi te-apropii de făptura imaginar colorată cu cabluri de lemn şi citiri de apă caldă şi-o întrebi de ce visezi în verde şi cum se face că zilele săptămânii au mai multe ore decât luna întreagă şi dac-ai putea totuşi să-ţi revezi viitorul şi să-l amesteci cu linguriţele de zahăr brun-roşcat din Munţii Apuseni.