Planeta mea interioară

Am părul blond. Şi-aş vrea să am urechi lungi de elf. Nas mic de cristal şi-un obraz neobrăzat care-şi caută mângâierea-n braţele din alimentară. Căpşuni în urechi şi-n ochi un ochi mai mic de zahăr. Curăţ mere în grădina mănăstirilor budiste. Şi-aduc apă pentru animale dacă le văd triste. Am şi tot felul de gânduri. Dar le mai ţin în frâu. M-am născut în grădina propriei mele limbi. Curăţ mere verzi până se fac roşii şi poezie şi păr blond peste urechi mici de elf sălbatic. 

Pulsul somnului de pădure

Creativ despre creaţie când cine nu ştie citeşte şi cine ar putea iubi se caţără pe aripa stângă a avioanelor şi se-ndreaptă creativ spre zero. Am înţeles trei poveşti despre patru suflete. Şi mi le-am lipit pe uşa dormitorului. Mai ştiu şi că în mai puţin de douăsprezece clipe pulsul unui animal de pădure o să sufere schimbări acvatice incolore sau încă necolorate. Şi cum aş mai putea să dorm? 

Cântec de leagăn pe tobogan

Aici nu vorbim despre literatură. Scriem (pluralul îndepărtează responsabilităţi şi singurătăţi) ca să scăpăm de tot felul de lilieci montani (sau motani) ascunşi în mucegaiul din spatele clarinetului. 

Aici nu vorbim despre literatură pentru că povestim-povestesc despre astăzi ("astăzi" nu ştie să citească, să scrie, să copieze sau să desfacă sticla de bere cu chibritul cel mai mic). 

Astăzi am ocupat un hotel cu trei etaje. M-am înarmat cu şarm şi ceai negru pentru ochi deschişi, i-am condus pe toţi ceilalţi la autobuz şi mi-am ocupat locul în apă, în abur şi-n cartea despre "nediscursul" lui García Márquez. Am mâncat saramură de curcan, am răsfoit trei filme, am bântuit pe holurile goale ale hotelului şi mi-am aprins unghiile cu apă rece. Şi-am cam zâmbit în sinea mea şi poate şi-a altora, de dragul singurătăţii supravegheate de doamna cu gunoiul şi de punga mare de ciocolăţele pentru cafea. Am aşteptat. Şi n-a venit nimeni să-mi strice fericirea. 

Să tot existe vreun clarinet şi eu nu ştiu!

Că plouă

Tu să ştii că plouă. Şi că am în bagaje trei nopţi pe jumătate netrăite. Şi în hotelurile nelocuite n-ai dreptul să râzi singur pentru că eşti auzit. Sunt şi nu sunt prinţesa propriei mele literaturi ştiinţifice. Literatură de specialitate cardiolog. Literatură cu libertăţi şi piscine şi saune şi pline şi goale şi Bucureşti şi oraşe medievale şi cuvinte pe care nu mai pot să le scriu de teama libertăţii supravegheate. Mă îngrop în toate limitele altora şi le dezgrop, le consemnez şi desemnez pescadoare cu pierderi mici în sticle de plastic care contribuie la dezvoltarea hotelurilor nelocuite. Poveştile mele de toate felurile se materializează în papuci mici de casă furaţi de poliţişti scunzi cu ochi albaştri. Păpădii sau păpădii? 

A fost odată un om prăpădit sub un lighean de întrebări

Am o nelămurire nordică. Mă tot întreb cât de repede trec zilele săptămânii şi cât de supuse sunt lipitorile. Mi s-a năzărit într-o dimineaţă că nu e nimic mai puţin onorabil decât o mână de flori neliniştite ucise de cuţite murdare şi    îngropate în conserve de peşte. Mă tot gândesc la arbitri şi la suflete şi suflări şi la diferenţa dintre ele. La lilieci-păsări şi la libelule şi la liberăţi şi la lipitori. Lipitorile se supun cuiva? Se dezlipesc iarna? Iarna cât e de sănătoasă? Şi câtă răbdare şi cât durează şi cum se şterg unghiile lipite cu aracet de suflare? Am nelămuriri nordice. Şi le remediez cu alcool sanitar stins în incendii mici sub pleoape. 

La circ/mic-dejun/pe pod

Bună dimineaţa. Bine aţi venit la parada cafelelor fără zahăr, încătuşate şi căptuşite de aceleaşi sentimente pe care le-a încercat/care l-au încercat şi pe micuţul borcan de marmeladă de nesperiat şi de neînlăturat din sala de aşteptare. De la un timp cuvintele mele se prăpădesc pe drumul spre degete. Scriu despre lighioane şi despre suflete şi despre facturi pe post de tavă sau cuvinte cu calităţi de a)sprijin b)vrăjitoare c)eşarfă verde de mătase. 

Am văzut o împărărţie de licurici ascunşi în sticle de plastic cu desene în miniatură.   

M-aş transforma în monedă ieftină argentiniană. Şi-aş fi amintire trecută prin mâinile tale peste câţiva ani.

Adevărul

M-am înscris la un doctorat despre documentare despre oameni şi despre suflete şi gratii şi ascuns de adevăr (pentru că la noi în instituţie evităm cuvântul minciună). M-am înscris la un concurs. Premiul e o funcţie. Câştigătoarea devine muza lui Van Gogh. Ce minciună!

Un radio prea limpede

Cred că de fiecare dată când mă caută libertatea îi închid uşa-n nas cu fineţea platourilor tradiţionale. Şi mă mai liniştesc. Mă gândesc. Încerc să găsesc explicaţii. Despre mâini albe, onestitate şi alte chei ale lirismului cu linii de dialog. În spatele uşii: eu. Pe drum deja: libertatea. Am nevoie de mai puţină fericire şi dacă n-aş fi om, probabil aş fi liliac uscat sau cozonac fără nucă, sau aş fi eu însumi libertatea care vine să bată la uşa altora şi le citeşte apometrele ochilor şi le prezintă tacticos privilegiile şi micile dezavantaje. Eu sunt. Ploaia anunţată care nu mai vine. Ploaia.

Pentru că odată ce ţi se strică televizorul şi de fapt n-are nimic, eşti pierdut. Nu pentru că ai avea nevoie de el, ci pentru că în lumina becurilor de la blocul din faţă nu se poate citi ziarul sportiv al altor ţări. Şi-atunci te sperii şi strigi şi te-apropii de făptura imaginar colorată cu cabluri de lemn şi citiri de apă caldă şi-o întrebi de ce visezi în verde şi cum se face că zilele săptămânii au mai multe ore decât luna întreagă şi dac-ai putea totuşi să-ţi revezi viitorul şi să-l amesteci cu linguriţele de zahăr brun-roşcat din Munţii Apuseni.

Prin balcoanele celorlalţi. Striviţi de monede mici de ciocolată cu lapte. În lumina becurilor economice. În luna soarelui risipitor. Prin balcoanele celorlalţi, mulţumiţi şi îngrijoraţi. Se poate iubi cu ochii deschişi? Se pot scrie scrisori pe masa din bucătărie? Eu m-aş ridica şi i-aş cere Academiei să-mi spună cât de des unu plus unu egal cu rădăcini de conopidă. Şi-aş mai cotrobăi puţin prin balcoanele altora, înainte să dorm. Şi-apoi aş dormi până marţi seară. 

Vis cu subtitrare. La opt fără zece.

Mă fascinează oamenii care nu vorbesc aceeaşi limbă. Care se-nţeleg şi se iubesc şi dorm sub aceeaşi pătură mică în acelaşi pat mare, dar n-au crescut vorbind la fel. Când se sperie zânele lingvisticii şi ea vorbeşte mai tare şi-njură cum n-ar face nicicând în faţa compatrioţilor. Şi el nu-nţelege şi zice c-o fi ceva despre primul volum de poezii pe care-l ascunde ea sub pat şi din care citeşte cu voce tare în limba lui când crede că el doarme. Ascultă pronunţia proastă şi râde-n vis. Nu de ea. De ignoranţa poeziei care se lasă citită de cineva care nu-i cunoaşte cheile, broaştele, zăvoarele sau măcar sforile. Şi răspunde în dialecte şi limbi moarte cum că-i pare rău că nu poate s-o lase să fie mai mult decât manualul lui de filologie clasică. Că i-ar plăcea să fie cumva, cumva altfel, că poate-ar fi mai bine să-i cumpere o strecurătoare de ceai sau s-o îmbrăţişeze cu pungile de sub ochi, să-i spună despre vacanţe în alte lumi sau s-o întrebe despre plantele de pe muntele cu zahăr ars şi cereale cu ciocolată şi s-o mai lase să doarmă. Să-i spună că-i leneşă şi ca pe tărâmul ei de neînţeles (de neînţeles serios) nu există mare. 

Şi încheie: "Înainte să speli vasele, le laşi cu puţină apă-n chiuvetă." 

Şi ea nu-nţelege şi şterge tabla de stele şi le pune condimente şi le tatuează cu trei rujuri şi le dă voie să plece dacă au nevoie în căutare de anulări şi de amânări şi de lilieci şi de pâine cu banane şi cu voinţă.

Şi rămân surzi şi verzi şi gălăgioşi în fascinaţia şi plictiseala mea cu aspiraţii multilingve.  

:*

Mitologie la promoţie. Gratis.

Calipso se descurca din ce în ce mai greu. Şi-avea tot felul de gânduri, se desfăta cu picături din picturi şi se mângâia cu şiraguri de regrete neînchipuite şi bine întemeiate. Pe Calipso la gară n-o aştepta nimeni. Copii n-avea. Licurici din plin. Şi gazde şi oaspeţi şi carii în suflet şi-ntr-o măsea neascultătoare. Copii n-avea Calipso. N-o păzeau decât nişte nopţi nefinisate şi-un amant de sfârşit de anotimp. Pe umerii lui Calipso, săracii, zăceau două suflete: unul încifrat electronico-imaginar şi-altul cu lacăte ruginite şi fermoare la promoţie fără mărgăritar sau lăcrămioare. 

Eu m-am tot gândit cât să las din mobilă şi cât să ard. M-am gândit cum să ridic şaua, cum să mut castelul, cum s-o conving pe Calipso să-şi ia licuricii înapoi.

M-am tot zbătut, am cântărit suflările şi soluţiile deshidratate şi-am ajuns să le îngrop în pahare mari de plastic în speranţa că orice cafenea e un ghiveci de libelule moarte şi-o dorinţă de femeie neîndeplinită. 

Astăzi m-am întâlnit cu Cortázar. Sau cu o soră de-a lui, oarbă, clătită cu apă din mările lui Circe-Calipso-Coca-Cola, deşi se crede mamă şi fiică şi însăşi Penelope. 

Sora lui Cortázar are ochi mari şi buze de carton şi păr lung şi libelule sălbatice în pahare domesticite pe care le poartă la curea. Sora lui Cortázar, Calipso rătăcită printre vopsele de păr şi nervi şi hormoni şi teorii literare revoluţionare, e şi sora mea. Şi sunt şi eu. Suntem copiii lui Ulise şi cărţile marinarilor şi iubitele de departe ale celor neîntorşi încă de-aproape. 

Anul trecut, pe vremea lui Penelope, vorbeam despre lână şi ciorapi transparenţi şi viitorul prezent. Acum vorbim despre piele, amaruri şi apă de colonie şi plângem, eu şi Calipso, de dorul lui Cortázar. 

Ipocrizia trenurilor şi tristeţea gărilor

Ca-ntr-o poveste plină de confetti şi de zâmbete-nimicuri şi de lacrimi-de-toate, pe mine mă aşteaptă într-o gară cu două linii şi-un peron nepremiat un băiat cu pantaloni aproape negri şi bluză de neculoare aparent inocentă. În braţe-şi ţine pruncul altora şi m-aşteaptă şi-i promite c-o să vin şi-o să-i cânt. În lumea mea de focuri artificial-naturale şi maşinării de cafea în curtea gării, băiatul e tânăr şi pare-ndrăzneţ şi puternic şi blond şi puţin ipocrit şi laş.

Instrucţiuni medical-culinare pentru înteţirea tristeţii

Se trece strada. Se intră în primul bar. Se priveşte cu ochi trişti chelnerul. Se cere bere de orice fel. Se recomandă halbă de sticlă aproape spartă cu rece foarte proastă. Se ascultă atent zgomotzul frustrării chelnerului şi farfuriile niciodată spălate de femei frumoase. Se zgârie tejgheaua cu furie inconştientă. Se plăteşte. Se aşteaptă restul. Se lasă bacşiş fără voie pentru că distinsul chelner l-a investit deja în propria depresie.

Se merge către zebră. Se calcă doar dungile albe ca să nu se piardă din amărăciune.

Atenţie! Reacţii adverse: pericol de zebre în spatele barului.

Contraindicaţii: A nu se confunda tristeţea cu berea, nici vinul cu ospătarul.

Se serveşte caldă cu lacrimi la cuptor în scrisori fără plic.

Instrucciones médico-culinarias para aumentar la tristeza

Se cruza la calle. Se entra en el primer bar. Se mira con ojos tristes al camarero. Se pide cerveza de cualquier tipo. Se recomienda jarra de cristal casi rota con cerveza muy mala. Se escucha atentamente el ruido de la frustración del camarero y los platos nunca fregados por mujeres guapas. Se araña la barra con rabia inconsciente. Se paga. Se espera la vuelta. Se deja propina sin querer porque el camarero la ha invertido ya en su propia depresión. 

Se dirige hacia el paso de cebra. Se pisan sólo las rayas blancas para no perder la tristeza.

¡Ojo! Reacciones adversas: peligro de cebras detrás de la barra del bar. 

Contraindicaciones: No confundir la tristeza con la cerveza, ni el vino con el camarero. 

Se sirve caliente con lágrimas asadas en cartas sin sobre. 

O parte din zodiacul lui Venus (început şi uitat în august 2009)

Ianuarie e I şi nu e Iunie, Iulie sau Irina. Ianuarie e luna în care mă întorc când nu plec. Ianuarie e frig sclipicios şi zăpadă cu mustrări de conştiinţă. 

Februarie e puţin cam lung. Şi cel mai mic. Şi eu mă trezesc neprimăvăratică şi mă culc somnoroasă.

Martie e povestea care se termină înainte să înceapă şi continuă pentru că e puţin mai capricioasă decât brazii neîmpodobiţi.

Despre Aprilie am cuvinte de toate felurile şi mă tot gândesc dacă să-l împing de pe ponton sau să-l las să respire uscat şi mândru că ştie să mă facă fericit. Aprilie e un soi de pian uşurel pierdut în spatele caselor de lemn de cireş de aprilie. 

Mai ar fi fost numele meu, dar m-am răzgândit şi l-am rugat să-şi găsească alte criterii şi altă pălărie. 

Iunie nu există. 

Şi pe iulie îl las în sertar ca să ne mai rămână personaje pozitive şi pentru alte singurătăţi. 

A nu se continua decât în compania cafelelor din decembrie. 

Şi se adaugă un discurs de primire şi-o scrisoare de rămas-bun

Ca să am cui să mă plâng ar trebui să cobor luna din ficusul-premiu-pentru-cel-mai-bun-actor-în-rol-principal şi s-o transform în planuri din trecut schiţate cu vopsele aurii şi roşii, vopsele mediteraneene puse pe pânze ieftine româneşti, cumpărate din bani împrumutaţi şi abia daţi înapoi. Pictează-mi luna. Fără talent, cu încăpăţânare şi curaj, cu pumni în masă şi pasiuni fotbalistice născute împotriva tuturor regulilor naţionaliste. Eu folosesc cuvinte pe care nu le ştiu, dar pe care mi le-ai explicat tu. Şi nu le ştiu, dar le ţin minte ca să i le explic Lunei. Despre Luna, în variantă masculină, a scris astăzi un poet fără ştampilă de poet. Şi i-a explicat că pe pământ nu e chiar aşa cum ar vrea ea-el. Eu i-aş mai spune că merită, cât de cât convinsă, şi că pe spatele pânzei se pictează cărţi de joc ascunse în care părinţii ei îşi scriu cu auriu-roşu secretul. Din poezia aproape-poetului lipseşte aripa prost-născută a unui soi de iubire nelipsită de lipici şi maşini de cusut fără benzină, tatuaje şi zile de sărbătoare cu seminţe de floarea-soarelui sparte de dinţi necăjiţi. Dinţi necăjiţi, întorşi pe dos şi aproape nehotărâţi cu privire la trecut, la deciziile altora şi la regulile de despărţire în silabe, care se grăbesc pe zi ce trece mai tare să se picteze cu auriu şi roşu aprins şi trei pensule mici cu coadă de plastic transparent pe pânze ieftine pe care le ţine în braţe Luna când nu doarme pentru că nu există. 

Un fel de Paris îngheţat sub apă

În Oceanul Arctic cresc hoteluri de patru sau cinci stele, împodobite cu invidii şi dorinţe de dor de ducă, hoteluri pline cu oameni nesuferiţi însoţiţi de alţii, zâmbitori şi amabili, cuceriţi cumva de lipsa de încredere în forţele proprii şi-ntr-o societate mai puţin speriată de peria de sârmă a ipotecilor şi-a convenţiilor socialo-băneşti. În Oceanul Arctic cresc pe sub pietre animale mici care se cred pline de suflet şi-şi îngheaţă gândurile înainte de fiecare viscol de teama dezumanizării. În Oceanul Arctic cresc limpezi ghimpi coloraţi cu fel de fel de creme de pantofi scumpi de damă.