La noi catifeaua are rang de chiriaş

Ştii, într-o zi m-am apucat să construiesc o pasăre. În aprilie cândva. La sfârşit. Şi nu m-am speriat nici chiar atunci când, imediat după ce i-am pus aripi, mi-a spus că n-o să se repete şi că zborul are şi el situaţia lui socială la care nu poate renunţa cu una cu două, doar pentru că eu m-am decis, cândva înainte de a renunţa la conversaţia de seară cu cineva mai puternic, să fiu curajoasă şi să învăţ să construiesc animale din hârtie. De câte ori mi-e greu, de câte ori din biblioteca mea de plastic natural cade câte-o culoare, mai iau o bucăţică de hârtie (de cele mai multe ori nepotrivită) şi mai învăţ câte-un zbor ca şi cum aş repeta când stiluri, când stihuri de înot, de aterizare, de mutări de pioni şi de cai şi de nebune, feluri în care să scrii poveşti, modele de ştergere ştrengare şi mai ales indicaţii pentru cum ora opt fără zece are ceva magic în minutele care-i lipsesc ceasului deşteptător după aproape trei sute de zile. 

Ca şi cum ar fi fost o lecţie izolată, m-am hotărât în aceeaşi clipă să nu-mi clătesc sufletul cu clor murdar, am zis să-i las puţin loc şi clătinării de egalitate, să nu-mi cumpăr sandale pentru că în iulie n-ar mai avea farmec şi să nu mai desenez ochi de animal verde cu dermatograf. Ca un compromis laic, am furat o cămaşă roz şi-am agăţat-o pe sârma fundaţiei ca să ascund aripile. Cred că undeva în spatele draperiilor grena îmi doream să uit, dar pentru că ştiam că nu e posibil, imediat cum am ajuns acasă, m-am apucat să construiesc alte păsări cu alte aripi şi alte cămăşi. Numai să nu cumva să uit de gheare.

Singurul lucru mincinos din această căldare cu mărgăritar este că sufletul meu ar fi bine împachetat în draperii grena de catifea în chirie. 

Când?

Când copiii sunt copii şi Crăciunul e păstrat în pungi de plastic şi cutii de carton, amestecat uşor cu mărţişoare şi felicitări cumpărate de la colţul de lângă piaţă. Când dormi şi te trezeşti şi nu scrii despre tristeţe ca să nu-i întristezi pe ceilalţi. Când nu ştii să scrii despre tristeţe. Şi când dimineaţa cauţi motive şi prăpăstii între decembrie şi dimineţile broaştelor de hârtie. Şi te trezeşti şi te-ntrebi şi-ţi dai seama că nu ştii răspunsul. Iunie şi ianuarie sunt departe. 

Să nu fie numai de sărbători...Fericire!

Motive suficiente

• Dacă el (soarele alunecă peste mare) şi ea (ninge încet, dar nu se prinde) nu s-ar fi cunoscut, în locul ghiveciului de pe prima stradă la dreapta ar fi zăcut un cais uscat, aproape mort, intenţionat abandonat de câteva idei împărţite greşit în silabe.
• Pe spatele tău, pe ceafă mai exact, doarme un spiriduş mic parfumat matematic (e ceva cu trei, ceva cu patru şi ceva cu unu înainte de patru), care, când (şi dacă) adormi, se bagă în plapumă lângă mine şi-mi şopteşte formule inversate ca să-mi dea viaţa peste cap şi să mă neliniştească liniştit. 
• Când în lumea ta imaginară se interesectează creioane neascuţie, linii subţiri şi peşti spadă, e semn clar că nu s-a schimbat nimic şi că e momentul să renunţi la iluzii şi idealuri nebotezate. 
• Să se-nchidă străzile, vă rog. 

Din cufărul lui Iuda

De obicei pisica şi bradul sunt daci şi romani. Tomana, stropiţi de nelămuriri şi îndoieli, coboară din liliac şi se transformă în mâinile unui bărbat cu părul albastru. Într-o seară bărbatul şi-a pus cele trei perechi de ochelari, s-a îndreptat către oglindă şi din ochi i s-au desprins culorile unei amante nefericite. Femeia şi-a pus cizme de iarnă, s-a apropiat de sertarul cu frunze coapte şi şi-a prefăcut genele în categorii gramaticale destul de puţin cunosute printre nefericiţii încifraţi. Supinul s-a făcut pisică şi crema de noapte de decembrie şi-a schimbat mirosul în brad. De obicei pisica şi bradul coboară din liliac când Iuda se ascunde în porumbii abia înfloriţi. Iarna gleznele lui Iuda sunt gume de mestecat scoase din cuptorul cu plăcintă. 

Înfloreşte

Şi după un timp s-au rupt minele şi mi s-au aprins ochii şi mi s-au deschis venele şi din sânge mi s-a desprins un fel de zăpadă artificială care mă urmăreşte încă şi mă oboseşte şi de care eu şi cei şapte elefanţi cu urechi zburătoare pe care-i cunosc ne săturăm din ce în ce mai tare în fiecare dimineaţă. Casa mea se sprijină cumva pe nord-vest şi, ca să fiu curajoasă ca toţi finlandezii, o să spun că mi-e dor de mare.

Fără nimic

Mi-am amintit de mine. Şi m-am oprit în faţa acvariului, i-am pus unuia dintre peşti ochelari mari de vedere, l-am mângâiat cu silabele tonice şi l-am învelit cu cele nordice. Mi-am amintit de peşti şi mi-am spus câteva poveşti pline de consoane vesele tocmai ieşite din clădirea Operei. Şi-am uitat din nou de mine în favoarea unui elefant mic care când nu doarme rămâne fără ochi. 

Doar în gândul meu

Mă gândeam eu când eram mai mică şi mai puternică, dacă nu cumva Shakespeare minţea mult şi dacă un pisic n-ar putea fi un glob spart şi pus pe-o felicitare pentru oameni buni, dacă pe măsură ce creşti nu-ţi cresc oare şi aripi spre stomac şi dacă nu cumva cea mai frumoasă muncă din lume nu e cea de salvator de litere din turmele de cifre. M-am oprit puţin, nu mi-a răspuns nimeni şi-am trecut mai departe în amintirea vechilor semne cocoşate de întrebare. Mai pe la mijlocul călătoriei, când îmi încreţeam părul cu sârme şi bureţi, am luat-o de mână pe Nina Simone, am dus-o la uşa lui Racine şi i-am lăsat să se certe despre viaţa  şi pielea galbenă a Sofroniei. Astăzi nu mai vorbesc cu nimeni despre cât costă numele unui om fericit; când eram mai puţin sălbatică şi mai puternică, aveam trei colecţii de vederi şi cecuri care cumpărau trei fericiri întregi, fericiri din castronul cu indiferenţă şi raze ultracurcubeice, fericiri în aşteptare. Dar să ne lămurim puţin: Sofronia e un personaj din viitor care nu răspunde la întrbări şi nu visează decât fulgi de zăpadă separaţi. 

Jumătăţi de trucuri fără glas

Când te trezeşti cu iarna-n palme, în tricoul alb cu mâneci scurte şi note muzicale cusute pe nevăzute, te aştepţi fără voie ca cineva, probabil un angajat al priMăriei sau un şomer înfumurat, să te transformE în om de zăpaDă şi să mute dIn loc dulapuri linguşitoare, geografii nehotărâte şi căciuli mici de plAstic, să fie mai puţină linişte şi mai mulţi cartofi şi, ca în fiecare secol impar, să se trezească un monStru blând care să te-nveţe despre eşecuri şi dispariţii, nesăbuinţe şi alte cuvinte pe care le mai împart doar poeţii şi oamenii de ştiinţă. 

Până una alta, el şi ea împart şosetele. În pragul iernii, înainte să renunţe unul la celălalt şi la jumătate din lume, în tricouri cusute pe nevăzute, ei doi împart şosetele lui. 

Chiar dacă tu nu mai ştii

Pentru mine când trec anii, trec licuricii. Încărcaţi cu tot felul de minute surde şi mânjiţi de cuvinte sărate şi prea sărate, licurici obosiţi trec peste luna martie şi sar în decembrie ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Eu mă sperii. Eu mă bucur. Tot eu renunţ şi revin şi-o iau de la capăt. Încep de la coadă. Îl sudăm şi-l împărţim în zeci de bucăţele mici de şi de firimituri de plastic. Anul care stă să cadă-n cap. În mijlocul oraşului se umplu de buline roşii copii cu speranţe dungate. Pentru mine când trec licuricii, nu mai trece nimic. 

Croim ţări pe măsură

M-aş prinde astăzi cu mâinile sau cu urechile de un balon plin cu apă uşoară şi murdară şi-aş zbura din loc în loc, de la balcon la balcon, spre meleaguri în care steagul dansează mai puţin lasciv şi oamenii te primesc la ei acasă fără să te-ntrebe cât porţi la picior şi cine ţi-a croit cămaşa, spre ţări mai mici sau mai mari care mai cred încă în  onoare paradisului, spre bulevarde în care, dacă te opreşti puţin ca să admiri frigul nu te goneşte nimeni cu pietre sau stele călcate în picioare.

La mine acasă, sub cerul meu, se sărbătoreşte sărăcia, guvernul şi fotbalul altora. 

Pic pic pic pictăm

Fire de cafea. Şi norii de zaţ neruşinat. Se transformă din peisaj în ramă. Părul meu fin se bălăcea în pastă de pix albastru sau verde. Pix verde. Mai bine creion. Părul tău e un creion gri de lemn. De câte ori vreau să scriu despre tine te trec la persoana întâi sau te transform în peisaj fără copaci. Eşti bobul de strugure şi casa mică din colţul oraşului, dimineaţă şi noapte şi ramă de tablou nepictat.

Câmpuri premiate

În faţa blocului meu stă o mansardă. Tânără, cu geamuri de bumbac şi parfum de câmp bolnav. Acum aproape un an copiii erau mai copii decât astăzi. Şi din când în când, obosită de toate eforturile celorlalţi de a fi perfecţi, mă transform în subsol cu uşi de lână neîmpletită şi mă lipesc de spatele bănuielilor lipite pe burta frazelor fără punct şi virgulă; visele sunt vise în orice ANOTIMP. Şi dacă de câteva ori pe an după-amiaza se transformă în ac de siguranţă şi ghirlandele ţi se agaţă de pleoape şi te prinzi cu unghiile de primăvară şi de a b c z şi nu mai ştii ce să respiri, atunci poate-ar fi mai bine să te muţi la un etaj mai sigur, undeva între mansardă şi subsol, pe un câmp liniştit de lift şi agitat de curent şi cabluri. Mai bine mută-te în grădină. Acolo e frig şi sigur. Medical vorbind.  

Cu cercei

Îmi pierd cerceii cu îndemânarea caprelor care-şi lasă gândurile la câmpie. Nu ştiu de ce sau cum. De lemn negru sau buzdugane mici, de câte ori mă întâlnesc cu câte-un strop de fericire nesărată, las un cercel. Ca şi cum, liniştită de câteva nelinişti subconştiente, m-aş transforma o dată la două săptămâni în Cenuşăreasa din faţa Operei şi, speriată de tocurile prea înalte pentru prinţii care măsoară sub 1.84 şi-au urechi mari de cauciuc, aş alege să pierd cercei. Pierd cercei cu neîndemânarea caprelor care, odată ajunse la munte, se-ntreabă unde şi-au lăsat gândurile.

Aşa te-ai trezit şi tu, dimineaţa, speriat de căderile de calciu care te atingeau nelămurite, cusute între cer şi placa tectonică a cutiei de carton cam ca iaurtul de cireşe şi îngheţata.

 Şi-acum eşti frunză ca şi cum numai eu aş fi putut să-ţi fiu copac, zise veveriţa.

Şi-acum ce mai faci?

Bun, situaţia e următoarea: 

Prin ochii suferinţelor mele de adolescentă întârziată se zăreşte vag o turmă de trompete care-şi zbiară nerăbdarea. Printre gratiile sufrageriei mele spirituale nu se pot măsura nici planurile de viitor, nici animalele mici, scrise cu creionul sălbatic, 0.7 cel puţin, ale imperfectului. Ne plângem. Între timp, concluzia, singură, se împachetează şi-şi cumpără bilete de avion la reducere. Atâtea câte pot intra în buzunarele unei concluzii şchioape, forţate şi nefericite. Să cumpărăm bilete de avion şi să le vindem la mâna a doua, când ne dăm seama că numai concluziile noastre nu sunt cele corecte. 

O mie de minciuni vesele cât un pumn mărunt de adevăruri triste. 

Cam asta a fost situaţia. O declarăm încheiată. Concluzii aparent fericite.

Ea: "Visez că visez în muzeu." El: "Am o cădere de calciu."

Pentru ea ziua începe înainte. Azi-noapte am visat că dormeam în muzeu. "Suntem supăraţi. Noi doi. Fraţi. Să ne plimbăm prin curtea muzeului, zic eu. Sau să intrăm. Vedem peştii. Şi astronauţii de hârtie. Aşa-i că erau şi nişte doamne de plastic îmbrăcate urât? Mai bine rămânem să dormim. Poate când ne trezim supărarea se transformă în doi fraţi de făină udă şi  pe geam se vede Dunărea." Ne-au cam minţit. Dunărea se aude doar, aşa cum se auzea Atlanticul din camera mea improvizată. Azi-noapte am dormit în muzeu. Şi mi-a plăcut aşa de tare încât am adormit repede şi n-a trebuit să mă gândesc că mă dor mâinile şi că n-am terminat nimic din ce-am început şi că sunt puţin nefericită şi puţin iresponsabilă. Am dormit bine pentru că eu şi Răzvan eram supăraţi, dar am găsit soluţia. Să râzi de muzeu (cu râset clasic, de muzeu) e ca o vrajă mică, desprinsă cu necaz din picioarele goale ale unui păianjen mulţumit de viaţa lui profesională.

Căpşuni

Într-o zi, în fiecare zi, mă caţăr pe pereţii peştilor şi-ai peşterilor şi mănânc strugurii şi lăstarii, puţin amari şi puţin acri, fiecare bob cu povestea lui, fiecare fir cu amintirile celorlalte. Cobor şi mă sprijin de perna şifonată, îmi număr culorile, mă-nvârt în jurul cozii de pisică-mic-prinţ. Eu dorm în limbi puţin vorbite. Ştiţi, limbile astea despre care oamenii de pe alte continente spun că sunt dialecte sau cadavre, limbile vorbite cu pasiune de o mână mică de oameni, cuvinte liniştite, pronunţate în voie ca într-un sat pierdut pe care toţi îl vânează deşi ori îl cred mort, ori nu ştiu că există. Eu visez regine. Şi motociclete, cai nu prea. Câteodată chinezi-călugăriţe, altădată ape şi leagăne roşii. Căţei mici şi albi pe biciclete vesele după sticle nedesfăcute de vin. Da, ştiu. Am mai spus. Dar dacă nu se repetă visul, repet eu. Câteodată oamenii mari suferă şi eu sufăr cu ei. De puţine ori tac ca să nu vorbesc, de cele mai multe ori sufăr ca să nu tac şi de câteva ori în viaţă vorbesc ca să nu sufăr.  

Din seria "eu sunt copil sau om mare?"

Când creşti şi ceşcuţele se transformă în bănuţi mici de argint şi cheile în broaşte şi broaştele în broaşte de chei, oraşele în parisuri cu majuscule şchioape, gurile în guri care beau cerneală în loc de delicateţe, adică atunci când creşti şi ştii că adevărul e adevăr, îţi dai seama că restul oamenilor nu sunt oameni-tu, ci oameni-ei, altfel decât tine, cu alte gogoşi şi alte gânduri şi alte guri. Au alte lucruri în genţi, sau n-au genţi, şi se pictează altfel în oglinzi. Aşa sunt oamenii. Dar numai atunci când creşti. 

Tu i jo 
i la  lluïssor de les pupil·les que il·lumina 
l'essència de la intimitat.


(Josep Sou- Concert d'aigua)