irinadehartie.blogspot.com Web analytics

miercuri, 6 ianuarie 2010

"Hearts burst into fire"

În lumea mea ninge cu aşternuturi reci. Reci şi verzi. Cu elefanţi serioşi care nu mănâncă decât flori ofilite de lotus. Câteodată, cu fierul de călcat scos din priză, îmi calc lumea. Lumea are ochelari de plastic colorat. În boxele lumii tale se recită rock american fals. Rock american în sticle mici de rom britanic transportate în buzunare de milonga. Ieri m-am trezit drogată de mirosul de aţă portocalie înfăşurată în oameni de cărbune cu nas alb. M-am trezit cu corpul trist şi lumea de hârtie ruptă. Îmi place să dorm câte două ore înainte de unşpe seara. Trimit trei cuvinte în Orient pentru occidentalii emigranţi. Inima pierde apă. Corpul e nins de elefanţi emoţionaţi. La bariera de la ieşirea din parcarea hotelului răsună delicat trei înjurături fără diacritice. Mă întreb dacă femeia de la semafor e mai fericită decât cea din chioşc. Tocurile pline de mocirlă subtilă, "la revedere.mulţumesc", nu-mi plac oamenii care jură. Nu mă supără fumul de ţigară atâta timp cât nu se agită în blugi. Hamburgeri din Ungaria. Pe lângă noi se scutură cireşii întorşi din primăvară. Minciuni căzute din steag. Mă ignor cu neruşinarea caselor roz. Mânecile pijamalei sunt cărţi de poker. Să am sau să nu mai am timp? Ceasul se mai opreşte şi astăzi. Lumea mea e şifonată şi-mi place. În lumea mea cărţile se scriu cu gheaţă.

luni, 4 ianuarie 2010

După Crăciun

S-au găsit pantofii balerinelor. Aruncaţi peste râu acum câţiva ani, le aşteaptă acolo cu tălpile aproape perfecte.

Arcurile şi salteaua şi patul mic. Somnul şi pâinea rotundă în loc de masa de prânz. Oglinda fără ramă agăţată pe dulap, pijamaua gri, pijamaua albastră, ţara mea e de mere stricate, casca verde, lanţurile sunt lungi, două mii de metri, inima bate dinspre nord, totul ca să nu tac, pune-ţi ceasul. Din cărţile despre Amazon cad cuvinte cusute cu fire de păr blond ca să nu plângi. Tu nu mai vorbeşti. Nu spune nimic! Romanţe crude din păcate bătrâne. Să nu vorbeşti! Sau mai bine spune poezii cu îngeri şi sculptori. Când ai timp. La sfârşit ceilalţi îşi şterg lacrimile. Tu râzi cu gândurile îngrămădite în genunchi.

Peste măselele stricate soldaţii îşi măsoară sufletul.

El tace ascuns în spatele ochilor galbeni. Din genele încâlcite ies scântei negre.

La geamul de-acasă soldaţii de tinichea îşi sărută amantele.

Erată

M-am născut la Spitalul 1. Craiova. (Aşa ziceţi voi.Eu nu-mi aduc aminte, dar vă cred.) La mine nu s-a oprit ceasul din hol ca la Răzvan. Cred că dacă ar fi fost primăvară m-aş fi născut cu miros de frezie. Pentru că era toamnă am zis să am ochii albaştri. Mai târziu am mers în 1 Mai. Acolo mă aştepta frate-miu. Mai ziceţi că nu-i aşa! :)

duminică, 3 ianuarie 2010

Patru crengi

-Cum se înţelege Miss Imperiul Roman cu alunele din ciocolată? Cum că oamenii sunt ca feţele de masă. Patru ianuarie.

-Semnănăm cu ceaţa. Cu tobele de pe pian. Zgomote de ceaţă pe sub autostrada stelelor.

-Nici eu nu mă pricep la depanat mărgele. Ucenici în casa piticilor. Învăţăm să scriem cu dansuri albastre.

-Radical din patru decembrie.

Hocus Pocus Curaj

Ascuns în spatele veiozei fără bec, stătea. Cădeau pe geam câteva ploi şi pe uşi se scurgeau mizerii adunate de la zidarii de acum cincizeci de ani. Îşi promitea să fie bine. Şi bun dacă se poate. Şi să nu plângă, să şteargă pe jos, să fie când aripă, când gheară, să-şi mai facă un tatuaj şi să fie cavaler. Se speriase de câteva ori cu zâmbete, fum de ţigară crudă şi gene lungi. Ca pantofii vechi lăsaţi la voia întâmplării în valize cu miros de lumânări stinse. De fapt nu le aprindea niciodată. Se pare că focul îi dă senzaţii ciudate. Că plânge dacă îşi aminteşte de copiii cu cărţi subţiri şi de vânătaia arhipelagului. Poate să nu existe dacă vrea. Se ascunde în spatele veiozei fără bec, dă drumul amintirilor fără consoane şi guma de mestecat îl transformă în prim-balerin. Legiunea străină e o minciună. Căzăturile se înţeleg în poze.

!



Măsoară-ţi frunzele!

Să nu-mi mângâi părul toamna!

Dezgroapă-ţi rădăcinile şi sperie-te!

Măcar să mă laşi să dezvolt trei nori pe metru pătrat cu colţuri tăiate!

Întoarce-te din misiune şi vorbeşte-mi!

Soare şi bec şi lună şi scânteie de rezervă!

Îndoaie-ţi genunchii!

Cu semnul exclamării!

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Locul naşterii

M-am născut pe coasta unei cireşe. În spatele codiţelor de lemn fragil la mâna a doua. M-am născut indiancă fără punct. Şi-am râs puţin sălbatic, cu poftă de savarine şi de ochi măsuraţi cu sticla de doi litri. Mi-am luat concediu, am sărutat prosoapele şi-am plecat în lume. Mi-am sălbăticit degetele, am crescut mai devreme decât toţi norii din Sahara şi-apoi, mai verde decât celelalte măruntaie ale lumii, mi-am luat zborul câtre trupul de coajă de pâine. Am semănat grâu peste copiii din America Centrală, am salutat câteva colonii de magdalene şi-am semnat actul de divorţ de centrala termică.

Eu m-am născut pe coasta unei cireşe. Tu?

joi, 31 decembrie 2009



LA MULŢI ANI!

miercuri, 30 decembrie 2009

În suflet era conferinţă de presă. Se prezentaseră trei elevi de la Citire, clasa a II-a B şi un domn profesor suplinitor de Educaţie Fizică (cu majuscule rătăcite).
Măsoară-mi pălăria cu metrul roşu. Nu-mi plac milele şi nu vreau să ştiu nimic despre ace trecute prin foc. Unde e alcoolul? Spirtul? Cum se dezinfectează zăpada? Dă-mi mâna puţin şi cheamă câteva cărţi să ne facă pantofii. În suflet era conferinţă de presă. Dino Buzatti se răsuceşte în patul femeilor minore de teamă. Dar eu pun şi punct şi virgule şi elastice de păr. Cu drag, niciun personaj din nicio dragoste.

"Scrie-mi cum mă aştepţi..."


Ea se repezi cu paşii ceva mai puţin legănaţi către fereastră. Se întâmpla ca în poeziile cu rime forţate. Cu foc de la centrală. Cu muzică de la televizor. Cu aşteptare la fel de puţin naturală. Se credea cumva observată. Avea impresia că peste câţiva ani o să-şi descopere mişcările surprinse în imagini pe vreo casetă video pe jumătate ruptă sau în vreun jurnal digital. Toate astea în timp ce se îndrepta către geam. Peste alee, la blocul din faţă, vecinii se sărutau la toate geamurile. Toţi vecinii, toate gurile, toţi obrajii şi toate geamurile - într-un fel de complot narativ împotriva aştepării ei lirico-depresive. Din lupte oamenii se întorc puţin răniţi. Văzuse în filme, citise în câteva cărţi, auzise poveşti în cartier. Din luptă oamenii se întorc supăraţi şi se apropie fără chef de ferestrele în aşteptare. Vor să doarmă. Şi ea îi pregătise pătura moale şi pernele albe. Se gândeşte că poate ar fi bine să-l îmbrăţişeze. Poate i-ar plăcea să-l ţină în braţe. Să mănânce sarmale calde. Şi dacă sunt prea fierbinţi? Cineva i-ar filma şi le-ar arăta peste câţiva ani, când lui îi va fi trecut de mult rana, cum s-au reîntâlnit şi sarmalele nu erau deloc pregătite.

Se repezi din nou spre fereastră. Cineva o sunase odată, când dormea, să-i ceară lămuriri despre câteva probleme gramaticale. Erau pe punctul de a o da în judecată pentru respectarea noilor reguli. Cineva urcă scările. Se aud bagajele urlând de dorul nămolului. Din spatele uşii ficţiunea minţea. Parte din rutina femeii, din rasa conştiinţei, din puterea lui de a se întoarce acasă cu iluzia neînvinsului.

"Au mai rămas câţiva. Noi suntem bine."

marți, 29 decembrie 2009

La geamuri se îneacă două margarete murdare în ghivece pline cu nisip amestecat cu pietre.

Paşi de copil fără cuvânt

Existau trei sau patru cuvinte mai groase sau mai urâte, aproape neliniştite de multe ori, care se apropiau în paşi greşiţi de tango de toate vitrinele magazinelor pentru copii. Povestea cuvintelor. Pe care n-o spusese nimeni niciodată. Cum că vorbele se mai şi termină. Că nu întotdeauna numerele se se scriu cu litere şi că două surori aproape de-aceeaşi vârstă se pot înţelege prin semne. Despre lipse. Şi copii muţi. Povestea cuvintelor pasionate de jucării se poate spune numai cu paşi prin nămol. Fără silabe. Fără vocale. Numai prin nămol. Astăzi e uscat. E un fel de tristeţe a cuvintelor, silabisite fără poftă şi necolorate chiar dacă pe masă cariocile se usucă dezordonate. Să mai vorbim. Dacă tot putem.

duminică, 27 decembrie 2009

Faţa nimănui

Era o fată cu trei cuvinte şi-o sticlă aproape goală de vin roşu. Avea dinţi de plastic ascunşi în buzunarele copilăreşti şi se pedepsea cântându-şi romanţe colorate la naiul de plastic. Avea nepoţi, fraţi şi animale. Şi le cânta şi lor cu-aceeaşi intenţie când nu duceau gunoiul, încurcau cumpărăturile sau nu puneau toate semnele de punctuaţie. Cu animalele era un pic mai greu. Aveau nevoie de machiaj, de flori în ghiveci şi întotdeauna de puţin mov lichid turnat pe unghiile mici. Cu animalele era mai greu. Şi din cauza asta se golea sticla. Cuvintele rămâneau mici. De fiecare dată punea altceva pe foc. De fiecare dată simţea altceva când rostea cuvântul ceapă. Şi sticla se golea pe masa din bucătărie. De fiecare dată altfel. Cu şi mai multe soluţii de cusut buzunarele rupte ale lumii.

vineri, 25 decembrie 2009

Globul numărul cinci

Trăiesc în interiorul unui glob pământesc. Mă ascund în spatele Sudanului. Aş cânta acolo câteva cuvinte bâlbâite, i-aş învăţa limba română pe oamenii de sub cartonul albastru, aş mânca tatuaje mucegăite şi-aş mătura străzile cu tot felul de orhidee coapte.
Aş dormi neînvelită.
Aş mânca cireşe toamna.
Aş simplifica filozofia şi matematica.
L-aş simpatiza mai tare pe Roth.
Aş comenta meciuri de pe alte continente pentru concetăţenii surzi.
Aş sărbători venirea acasă a copiilor plecaţi în deşert.
Aş citi subtitrări fără filme.
Aş colora mai tare podelele de sticlă.
M-aş împiedica şi-aş râde mai tare decât toţi ceilalţi.

De Crăciun

Urarea mea e să fiţi fericiţi. Să simţiţi că e linişte şi sărbătoare în acelaşi timp. Să fiţi fericiţi. Şi să nu fiţi departe de voi. Să fiţi fericiţi. Asta e urarea mea.

Crăciun fericit!


(Pe scara de zahăr se căţărau moşi grăsuţi şi simpatici ca să fure steaua. Eu îi vedeam şi râdeam mulţumită de rezultat. Vârful nu mai e acolo de mulţi ani. Moşii continuă să vină. Ieri le-am pus pe fiecare treaptă câte o felicitare şi-o motocicletă de jucărie.Mint:))

luni, 21 decembrie 2009

Bătăi în uşi sârbeşti

Cioc! Cioc! Din ochi mi se răspunde cu părere de rău. "Au plecat şi ei." Mă întreb cum poate fi paznicul genelor peltic. Îi zâmbesc prin gaura cheii convinsă de viitorul succes al golanilor în materie de teatru.

Cioc!Cioc! Mi-am pierdut darul. Dintre suflete îmi şopteşte suflarea unui prag de lemn: "Asta ţi-ai dorit." Mă caţăr pe visele deformate ale sudamericanilor. Mi-e puţin dor de viaţa mea de indian taino. Încerc s-o recuperez.

Cioc! Cioc! Sunt eu. Am venit acasă. Pielea de scorţişoară: albă, neagră şi mai ales rece.

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Draga mea Zână a Ierbii,

M-am gândit să-i scriu lui Moş Crăciun. N-a fost chip să găsesc un poştaş dispus să plece cu bicicleta mâine. M-am hotărât să-i scriu un e-mail, dar se pare că serverul de la Pol şi-a pierdut cheful de muncă. Mă întreb ce îi scriu ceilalţi. Mă întreb ce se visează în alte paturi, pe alte perne, la alte mese, cu alte mâini şi alte gene. (Genele lui de sus se încurcă cu genele de jos şi nu poate să deschidă ochii. Şi eu zâmbesc de departe.) Îţi scriu ca să nu crezi că n-am nevoie de nimic. Ştiu că n-ai uitat nici tu. Ştiu că pe vremea când eram amândouă zâne, înainte ca eu să mă împiedic, ne doream aceeaşi cutie cu fundiţă aurie. Bucurie şi cât mai puţine boli, copii cu case calde, războaie deloc şi poate câteva kilograme date altora. Nu te-am mai văzut de pe vremea când erai gimnastă. Când Zâna Zânelor te certa că nu-ţi pui rochia cu palate, că nu mănânci pâine de secară şi că-ţi tai bretonul. Ştii...când mi-e dor de viaţa de zână, beau capuccino. Nu îţi cer nimic. Dar vreau multe. Să nu crezi că oamenii n-au dorinţe. Astăzi mă gândesc să-l cer pe februarie. Mâine poate o să vreau o bucată din Germania. Visurile mele sunt conspiraţiile tuturor firelor albe de iarbă. Iarbă albă.

Cu drag,
...

vineri, 18 decembrie 2009

M-am împiedicat de oasele înghesuite ale norilor. Emigrez. Sud-Vest. Oasele norilor se accidentează la baseball. Am citit despre colonii de apă transpirată, duse acolo şi transformate în porţi spre plajă, în lună de miere şi în ghidoane reci de bicicletă-martir. Plănuiesc să-mi ţin planurile secrete. Şi planurile se transformă în cuvinte sătule de sufixe şi sufixele se revoltă şi-mi aruncă mâncare de ciori în plasele pline de virgule. Spre sud-vest.
Mă socoteam albastră. Până mi-au scos măselele şi-am respirat cristal. Şi ţi-am suflat peste urechi fire de şampon amărui, ţi-am povestit povestea genunchilor, ţi-am risipit toate grijile păstrate bine în casca de război, am dat drumul păsărilor să mănânce norii şi-apoi am nins puţin cu cartoane ca să nu ne plictisim. Mă socoteam albastră. Şi-acum mă socotesc cu minus.