Vieţi între cuţite de plastic

Despre părul meu se scrie de secole. Înainte, înainte să fiu cine sunt în clipa în care îţi scriu, pe vremea când părul meu se culca pe alte perne şi se trezea încurcat în alte flori uscate, s-au scris teorii despre noi doi, despre cum ne-am cunoscut şi nu ne-am mai cunoscut, despre cum am renunţat să ne mai cunoaştem şi-apoi ne-am cunoscut din nou. Pe pereţii de atunci părul meu se desena singur, ba în culori, ba în sticulţe mici de coniac, încurcat în ochii, urechile şi visele tale. Eu îl îndepărtam, el se repezea în ochii tăi, tu mă priveai fără să recunoşti, el te-ncurca aproape nespălat pe sub gene. Despre părul meu s-au scris tratate. Şi tu le-ai citit pe toate. Despre piramide, istorii şi religii, raze de soare şi nervi neinvestigaţi încă, oameni cocoşaţi şi curaj idiot, literatură şi Charles Dickens - prietenul tău cândva-, arte îndoite şi dicţionare de agronomie, poezie şi ecuaţii. Toate despre părul meu. Nu despre mine. Nu despre imposibil şi împăraţi chinezi. Despre părul meu şi despre pereţii pe care se actualizau fire subţiri în ochii tăi. Nu, nu despre mine. Despre părul meu. Trăiam în India. Tu erai undeva în Mediterană. Şi m-am tuns.