"Scrie-mi cum mă aştepţi..."

Ea se repezi cu paşii ceva mai puţin legănaţi către fereastră. Se întâmpla ca în poeziile cu rime forţate. Cu foc de la centrală. Cu muzică de la televizor. Cu aşteptare la fel de puţin naturală. Se credea cumva observată. Avea impresia că peste câţiva ani o să-şi descopere mişcările surprinse în imagini pe vreo casetă video pe jumătate ruptă sau în vreun jurnal digital. Toate astea în timp ce se îndrepta către geam. Peste alee, la blocul din faţă, vecinii se sărutau la toate geamurile. Toţi vecinii, toate gurile, toţi obrajii şi toate geamurile - într-un fel de complot narativ împotriva aştepării ei lirico-depresive. Din lupte oamenii se întorc puţin răniţi. Văzuse în filme, citise în câteva cărţi, auzise poveşti în cartier. Din luptă oamenii se întorc supăraţi şi se apropie fără chef de ferestrele în aşteptare. Vor să doarmă. Şi ea îi pregătise pătura moale şi pernele albe. Se gândeşte că poate ar fi bine să-l îmbrăţişeze. Poate i-ar plăcea să-l ţină în braţe. Să mănânce sarmale calde. Şi dacă sunt prea fierbinţi? Cineva i-ar filma şi le-ar arăta peste câţiva ani, când lui îi va fi trecut de mult rana, cum s-au reîntâlnit şi sarmalele nu erau deloc pregătite.

Se repezi din nou spre fereastră. Cineva o sunase odată, când dormea, să-i ceară lămuriri despre câteva probleme gramaticale. Erau pe punctul de a o da în judecată pentru respectarea noilor reguli. Cineva urcă scările. Se aud bagajele urlând de dorul nămolului. Din spatele uşii ficţiunea minţea. Parte din rutina femeii, din rasa conştiinţei, din puterea lui de a se întoarce acasă cu iluzia neînvinsului.

"Au mai rămas câţiva. Noi suntem bine."