Poveste despre plecare. A lu' Buf.

Sub pătura ironică, roşie şi fără ciucurei, picioare curate, abia odihnite şi două buburuze care acum doi-trei ani copiau pe sub bănci la tot felul de examene stupide. Sub pat se spun poveşti cu balauri. Mă bucur că eşti aici. Ba despre frunze căzute, ba despre cele şapte vaci din faţa blocului, despre căprioara de pe parbriz, despre puzzle-ul veneţian, despre soldatul îngrijorat, despre barba iubitului meu şi aeroportul iubitului tău, despre proştii familiilor, despre buturugi, nervi, lacrimi, negri, căzături în genunchi, gheaţă, fotografii şi buletine, şuncă, brânză şi ziare, zăpadă în tren şi examene cu Amadeus. Mai ţii minte când...? Mai ţinem minte...

Din casa mea se pleacă la Londra. Am vrut s-o îndepărtez cu cuţitul de plastic. Avea ochi frumoşi şi dorinţele mele. Ne-am trezit de-atâtea ori la aceeaşi oră şi-am avut de-atâta ori aceleaşi speranţe, de atâtea ori cu alte cuvinte, de şi mai multe ori, în şi mai multe feluri.
Dacă ar avea loc i-aş cumpăra o trotinetă, o babă şi-o pipă sudamericană. Pentru ea nu mi-e frică.
E unul dintre cei mai puternici oameni pe care-i cunosc. Găteşte, schimbă becuri, zugrăveşte şi îşi caută fericirea. Drum bun şi să nu ceri napolitane în avion! Dacă te întâlneşti cumva cu Suzică, să-l saluţi din partea mea. O să-ţi fie bine...o să fii fericită! :) Te pup.