O căpşună. Două. Trei. Cincisprezece. O sută şaptezeci şi trei. Multe. Albastre. Şi galbene. Necoapte. Dulci. Şi mai puţin dulci. Şi mirositoare. Şi fermecate. Şi în staţia de tren. Şi în personalul cu etaj. Şi în poala femeii. Şi în pijamaua bulgarilor. Şi peste toate integramele. În câte o gură de ceai verde. Pe sufletul şifonat al femeii. Bătută. Femeia bătută. Căpşunile se stropesc. Una câte una. Până ajungi la o sută optzeci şi două. Şi albastre. Şi necoapte. Şi mucegăite. Şi importate. Săpate. Mâncate. Visate de copiii foarte mici în lunile de iarnă. De adolescenţi la vârsta trecerii. Parfumul. Şi femeia care a muşcat din ea. Din căpşună. Din a patra căpşună de la sfârşit. Galben-albăstruie. Femeia. Restul se uită. Sapă şi plâng. De ciudă. N-o să mai vadă nicicând poliţie printre stele. Maşinile calcă nevinovate căpşunele mofturoase. Un urlet se sparge în sapa neascuţită a unei sere din Portugalia. Căpşunele sunt liniştite.Regret pasiunea împiedicată. Farfuriile şi lăzile mint.De atâta dragoste. În spatele inocenţei acoperişului carnea căpşunelor îşi frânge degetele. De emoţie. Şi de bătrâneţe. Şi de vreme. Îşi trăiesc în continuare viaţa perfidă. Lacrimile maşinilor nu mai fac niciun bine. Carnavalul se topeşte sub sticla dinţilor de import. Mă surprinde ironia fructelor. De multe ori.
Un comentariu:
Aş vrea să pot scrie şi eu cu atâta muzicală prospeţime şi cu o senzualitate bogată cromatic şi plină de sugestii epice. Descriind nişte fructe aproape evanescente, relataţi şi o întâmplare nefericită. Cruzimea e convertită în frumuseţe.
Trimiteți un comentariu