O bunica bastarda se deseneaza pe zidurile cetatilor medievale. Si rade. Rade ca apucata. Copiii din cartierul vecin se uita la ea de departe si plang de foame. Erau zile in care femeiele plangeau si copiii radeau de nestiinta. Se gadilau singuri cu scutecele murdare si se intrebau de cele mai multe ori incotro merg tiganii care cotrobaie prin gunaoie.
Acum e invers. Copiii plang a amaraciune si bunicile rad indragostite ca la 15 ani. Indragostite si nebune. Bunici nebune catarate pe ziduri false pentru alpinisti. Si bunicii le privesc de acasa, din pat, facandu-si cruce si cerand indurare Dumnezeului descoperit in epoca postcomunista si devenit verosimil abia in ultimii ani.
Copiii isi fac abonamente la ziare ca sa primeasca miercurea romanele lui Kafka si bunicile participa la concursuri zilnice de frumusete. Si pierd. Pierd in fata mamelor tinere care si-au uitat copiii in chioscurile de ziare. Si cand pierd rad. Rad bunicile ca nebunele si se zbat ca si cum le-ar fi mila de lumea pe care ne-o lasa. Ca si cum ne-ar batjocori fara voia lor. Ca si cum rasetul e ultima arma impotriva unei plictiseli tehnologie de cel mai inalt rang.
Copiii au cearcane verzi. Mamele danseaza din buric la televizor. Si bunicile plang cand pot, ascunse sub poduri de nuiele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu