i şi y

M-am trezit într-o dimineaţă, undeva în aprilie cred, sechestrată în cupa unui i grec mic de mână de cine ştie ce fiinţe supranaturale, cu aripi lungi şi ochi subţiri, care nu acceptau contracte semnate cu pixul şi nici nu voiau să asculte alte muzici în afară de cele compuse de literele vecine. "Da, am o problemă cu literele", am recunoscut acum ceva timp. Şi semnez acte importante cu creionul meu gri neascuţit. Cifrele mi-au dat dreptate în câteva privinţe. Nu multe. Dar am obţinut aprobarea pentru deschiderea unui magazin de litere mici. De mână. Asta până în ziua în care s-a răzvrătit i-ul mic şi grec şi m-a închis în sufletul lui care miroase încă a cremă Nivea de filme spaniole. M-am distrat puţin şi-am plecat lăsându-i creaturile să doarmă liniştite de o parte şi de alta a tulpinii. Nimeni n-a băut suc cu acid din cupa lui i grec. Îmi miros urechile a Nivea de filme spaniole. Mâine dorm pe un i latin culcat şi el cu capul pe punct.

Istorie recentă fără mentalităţi

Pe străzi leii aleargă grăbiţi şi se împiedică de lacrimi mici căzute din ochi coloraţi cu carioci şi creioane rupte. Noi admirăm de pe balcon spectacolul şi ne dăm seama că am ajuns prea târziu, ne împachetăm inimile, aruncăm peste ele globuri de Crăciun sparte (efecte speciale ale sufletului) şi ne căţărăm peste toate problemele sociale, economice şi culinare ale ţării. "Judeţ" e un cuvânt atât de urât că aş putea să mă mut în capitală dacă n-ar fi vorba de ipocrizia literelor. Acolo leii aruncă pâine oamenilor şi strâng în saci mici de plastic lacrimi scurse din televizoare. Apartamente mici de provincie scriitoricească pline cu iubiri întârziate şi decizii luate prea devreme. Mie cam aşa-mi suflă-n nări ţara asta. Şi zâmbesc cu unghiile nefăcute.

În ochii pisicilor, valuri

Ştii, mi-am dat seama. Se aud picături de mare africană. Pic, pic, pic - câte una. Picături de mare africană. Tu, fără ochi, trezită dimineaţa, foarte de dimineaţă, în ochii altcuiva. Picături de ape-departe, aproape, departe. Toate poveştile fără sutien se termină cu departe. Şi nori fără coajă, animale părăsite, copii născuţi târziu din dorinţe neînţelese. Aşa era povestea actelor fără semnături şi fără oameni. Aşa eram eu, pierdută şi regăsită, negăsită, printre mări călcate în picioare de oameni nebotezaţi. Oameni frumoşi. Cu suflet împletit, lucrat cu andrele de suferinţă târzie, de şcoală primară, fără nisip din clepsidră, fără dorinţe crestate, fără să ştiu, să aud, să zâmbesc, în faţa bronzului neuniform căzut din furtuna indiană. Azi-noapte s-au scris ochi asiatici mărunţi pe foile balconului meu galben.

Ştii, eu nu mai ştiu să scriu. M-am înecat într-o pastă roşie de pix, într-un vârf ipocrit de creion gri şi-o adunare incoloră de psihologii, societăţi şi bariere dezmembrate.

Ştii, astăzi n-am putut să nu adorm. Şi m-am simţit plină de nesomn, mi-am vorbit în arabă şi-n japoneză, am dezlegat vocalele pentru toţi pisicii surzi şi-am stabilit îndurerată că nu sunt eu, sunt ei. Că nu sunt eu, e ea, marea africană care-mi picură ochii calmă, ca toate apele africane, liniştite şi puţin prefăcute. Cam ca literele verzi de pe nasul pisicilor negre.

Şi-atunci m-am gândit să scriu. Şi n-am mai scris.

M-am gândit mai bine. Nu vreau să dormi.

Azi-dimineaţă, pe la cinci, m-am trezit orb. Am aproape patruzeci de ani. Sunt un bărbat frumos cu ochi aproape verzi şi buze groase. M-am trezit orb (nu-mi găsesc cartea. unde-mi sunt pantofii? pe cine sun? unde dorm? asta e perna mea?) ca în toate poveştile de dragoste şi m-am întors pe partea cealaltă încercând să-mi amintesc detaliile unei istorii neoficiale de acum paisprezece ani. Mă tot întrebam de ce trebuie să mai închid ochii când dorm. Oricum nu văd. Când aveam aproape treizeci de ani, de câte ori închideam ochii vedeam lucruri. De fiecare dată altceva. Câini albi de toate mărimile, poduri înalte cu steaguri transparente şi cutii mici cu şuruburi sau cercei pentru femei blonde. De unde ştiu eu cum sunt cerceii femeilor blonde? Când aveam patruzeci de ani eram un bărbat frumos cu buze groase şi ochi verzi şi mă certam cu oricine îmi lăuda prenumele. Astăzi sunt mai puţin trist pentru că am descoperit că în cafeaua de la aparatele din biblioteci se pune şi puţin ulei. Asta aşa, ca o consolare pentru ziua în care am adormit cu dureri de măsea. Pentru aspect, mă gândesc. Uleiul. Azi-dimineaţă, pe la cinci, m-am trezit orb. Şi-am plecat să-mi caut durerea şi foamea mică de sub inimă pe care am lăsat-o acum paisprezece ani pe sub paginile despre Ţarigrad ale unui sârb. Astăzi nu. Astăzi nu l-am văzut pe Milorad Pavić.

Într-o zi am închis ochii şi mi-am imaginat că cineva vorbea aşa în timp ce scotea apă dintr-o fântână veselă de pe un drum trist de ţară. Fântânile sunt cam tot timpul aproape de biserici. Astăzi nu se mai găsesc nici fântâni, nici cafea fără ulei, nici litere mărunte pe vederi netrimise încă.

Fericire îngheţată cu tot cu zmeură

Ieri am câştigat o îngheţată. Şi m-am bucurat atât de tare încât m-am plictisit în două minuţele de valurile de zmeură şi, deşi topită, i-am dat-o unei femei nemângâiate. Azi-noapte n-am dormit de grija mea. M-am tot întrebat cine sunt şi ce fac cu îngheţata, de ce nu e zmeura mai verde şi de când începe fericirea dacă strigi tare tare după ea. Mi-am răspuns şi-am căscat de câteva ori, mi-am amintit că am câştigat o îngheţată şi mi-am pus sare pe rana albastră. Mi s-a rupt inelul de la picior, m-am împiedicat pe scări şi-am sărit peste câteva mese numai ca să descoper când se termină fericirea dacă o trimiţi acasă şi îi promiţi să n-o mai mângâi niciodată. Ieri i-am dat fericirii mele îngheţată de la clovn. A râs şi-a plecat acasă nevinovată. Cred că n-are de gând să se-ntoarcă prea curând. O să încerc să n-o strig. Promit.

Cunosc o lume care scrie poveşti despre vise. Azi-noapte m-am întâlnit cu o sărbătoare care încerca să caute soluţia. I-am zîmbit şi-am trecut mai departe convinsă că nimic nu e mai trainic decât o idee pe care n-o poţi trăi până la capăt.

Tatuaj

Pentru că m-am sălbăticit până la limitele de sud ale caracterului strămoşilor mei, m-am gândit să silabisesc astăzi trei cuvinte sănătoase: sunt, eşti şi are. Trenul meu e mai scump decât luna. Şi nu-l vând pentru că am nevoie de susţinere ferată. În obrajii celor doi maci de pe calea ferată se pierd nenoriciri de argint bine bătut. Într-o zi o să mă desenez cam aşa: o linie, un triunghi şi-o mătură de sărbători neîmpodobită. Cam aşa.

Compot de vise cu fructe sărate

Şi-atunci m-am aruncat de departe pe salteaua moale şi-am ajuns ca o Alice mai puţin la modă într-un pahar cu vin amestecat cu mere şi portocale de iarnă în iunie. M-am simţit eu ca iarna câteva clipe şi-apoi m-am convins că ar fi mai bine să mă întorc la visele nevisate şi la casa cu mai puţine perdele decât geamuri. Iarna, când eram mai mici, portocalele se transformau în bilete de voie şi nevoile se scuturau de mirosuri în faţa cutiilor de bomboane cu alcool. Astăzi la chioşcul cu flori se vând bilete de nenoroc. Patru lei firul de gerbera cu sârmă. Numai patru lei. Şi m-am întors de voie şi de nevoie la lumea în care în fiecare zi visez că odată ajunsă ca o Alice mai puţin la modă într-un pahar cu vin şi fructe, m-aş întoarce fără regrete la mirosul de portocale. Şi cu toate astea căpşunile se strecoară mai repede printre vise.

Să-ţi ghicesc ceva

Mi-am citit în cafea câteva taxiuri şi-o rochie roşie lungă cu dantele bătrâne şi bretele îndrăzneţe. Le-am cules şi le-am zăpăcit bine cu suc de mere albastre, le-am aşezat în ordine descrescătoare pe scara nebunilor şi-am zis fericită că nu trebuie să vorbim toţi aceeaşi limbă, că ne îmbrăţişăm cu aceeaşi putere şi suntem la fel de nesuferiţi chiar dacă urcăm desculţi sau dacă avem nevoie de haine împrăştiate prin casă şi păr care să intre în ochi. Sunt oameni care n-au ochi în cafeaua mea. Şi întâmplări absurde în care nu credeai că ai putea avea vreodată vreun rol. În laptele din cafeaua mea stau strigăte de ciori îndurerate care îşi îneacă amarul şi penele seci în curaj. Dacă vrei putem să rămânem aici cinci ore şi jumătate. Eu îţi inventez ochii în cafea şi tu zâmbeşti sub cuvinte neclare şi consoane confuze. Mai bine zâmbeşte puţin. Poate vezi aşa, fără mine.

E e E, A sau Ă?

M-am trezit cu cinciprezece perechi de ochi bine înfipte în păr. Agrafe de priviri sărace şi paşi calmi către cel mai mare uragan din povestea traficului aerian. Dacă mi s-ar propune să fiu un lucru aş fi un creion simandicos. După ce termin de scris modific întotdeauna trei cuvinte şi mă spăl pe mâini cu coajă de portocale. Aşa rămân cu senzaţia că s-au scris singure.

Siempre me entra arena en los zapatos

Lângă tine. Chiar lângă (Salcâmii la spitalul de nebuni)

Butonul verde. Dincolo e el. Sau ea. Tu eşti aici. Pronume personale, reflexii ale reflexivelor, matematici neîncâlcite şi doi care e mai mare decât trei oricând. Dincolo e el. Sau ea. Îţi plac batoanele cu susan şi miere. Şi vinul alb. Nu pătează somnul. Visezi căţei mici şi albi pe bicicletă şi măicuţe-chinezi în chioşcul de lângă leagănul roşu. Dacă amesteci mere şi portocale cu butonul verde şi trei mărci universale de papuci de casă s-ar putea să fii mai fericit. Fericit e un cuvânt. Dacă vrei poţi să-l transformi. Oamenii din ţara mea vorbesc des. Şi ciudat. "Fericit" e aproape neîntâlnit. Îl păstrăm pentru viitor în cutii mici de plastic. Fiecare literă în cutia ei, fiecare vis în carapacea lui, fiecare idee bine dosită sub preşul vecinului. Ţara mea e în grevă, ştii? Nu...nu de douăzeci de ani. Nu de acum. Nu după primul război. Noi nu ne-am luptat niciodată cu nimeni. Aşteptăm Crăciunul în fiecare an, de dinainte de primii brazi cu lumânări din Bucureşti, ca să deschidem cutiile mici de plastic albastru. În fiecare an apare acelaşi horn gol şi fumul supravieţuitor îşi pune delicat degetele pe buzele cutiilor albastre. "Nimeni nu deschide nimic!" Nu astăzi. La anul o să fie zăpadă mai albă, o să fugă cei care nu mai au timp pentru fericire, o să se nască şi copiii vărului din satul vecin, la anul, mai bine la anul, la anul. Anul viitor putem să deschidem cutiile de plastic albastru. Fiecare cutie cu fericirea ei. Butonul verde. Dincolo (pentru că nu mai avem fire şi receptoare - or fi în cutiile albastre?-) e el. Sau ea. Eu sunt aici. Aştept să visez întrebări cu majusculă. La început şi la sfârşit de propoziţie se pun semne de îngrijorare. Aşa învăţăm noi să conjugăm verbe pe scări de lemn. Aşa.

Visez. Un spital plin de beţivi. Doctori, asistente, îngrijitori şi bolnavi. Astăzi nu se primesc vizite. Vis. Tirintintin! Tirintintin!

Dimineţi întârziate de luni cu ploi

Sunt gări din care n-o să plecăm niciodată. Cărora peronul le păstrează delicateţea nepătată de picioarele noastre barbare. Trenuri pe care n-o să le plătim. Scaune pe care n-o să le apăsăm şi oameni pe care n-o să-i cunoaştem. Şi gări pe lângă care trecem din întâmplare, scaune pe care le cumpărăm şi le facem cadou fără să le folosim vreodată, haine care se ascund în şifonierul vecinului de lângă, la nici trei metri de patul meu şi pe care n-o să apuc vreodată să le port. Cimpoiul la care n-o să mai cânte nimeni pentru că s-a pierdut sub un stâlp de telefonie mobilă şi cineva, un animal probabil, l-a călcat şi i-a muţit neliniştea. Sunt oameni pe care n-o să-i cunoşti niciodată. Şi alţii cu care o să-ţi promiţi revederi şi scrisori şi n-o să mai ştii nicicând nimic. Sunt câţiva oameni, aproape mulţi, aproape sinceri, pe care îi întâlneşti zi de zi în autobuzul către şcoală (unii până în Pontevedra, alţii până în Elviña) şi despre care n-o să afli niciodată nimic. Domnul cu costum şi geacă, fetiţele autiste, omul cu ochi de arhitect, mama cuiva, şoferi calmi...şi vreo gară abia construită pe vreun continent nedescoperit. Oameni pe care îi uiţi. Şi alţii care nu ştiu cum să se mai facă uitaţi deşi nu vor.

Nume şi nume

Numele tău îmi poartă neliniştea pe tălpile papucilor, pe tocurile uşii de la intrare şi în pasta pixului roşu. Numele tău mă ceartă de câte ori citez din neatenţie şi mă completează când, la intrarea în sticla rece cu lapte sau în pereţii cu ochi verzi, mă împiedic de vreo vocală deschisă. Numele tău mă supără pentru că are rădăcini lungi. Foarfecele, deşi hotărâte să-l îndrăgostească prin gulerul cămăşii, se lasă învinse în faţa zâmbetului descusut. Zâmbetul numelui oricui. Despre tine e vorba. Orice nume.

Jeux d'enfants

Love me if you dare/Jeux d'enfants (2003) / Yann Samuell

Dacă ar depinde de mine florile ar avea nume de familie şi s-ar scutura în funcţie de numărul de nări care le admiră rădăcinile. Le-aş publica pe pereţii unui muzeu de istorie ironică şi pe tine te-aş transforma într-o broască mică de hârtie şi te-aş ascunde într-o cutie rotundă de tablă. Ce bine că nu depinde de mine!

Am o cămaşă care nu poate fi a mea

Pe masa mea din bucătărie (măcar de n-aş avea-o) zac abătute într-un pahar lung fără picior treisprezece flori de câmp sărate şi neruşinate, cumpărate cu doi lei exageraţi de mâna mea murdară de la femeia din faţa magazinului. Picturile lui Klee ar putea fi garofiţe de lemn în pahare împrumutate. Instalatorii sunt îngeri care repară chiuvete. Cuburile sunt picioare mici de femeie frumoasă. Liliecii sunt mici şi se îndrăgostesc repede. Cu galben i-ar sta mai bine mesei mele din bucătărie. Şi-am zâmbit ca să nu râdem.

(Paul Klee - Red Balloon, 1922)

La clave de mis anuncios publicitarios:

Que me miro en el espejo y sólo veo letras y que las respuestas se pegan con chocolate blanco. ¿Lo entiendes? Punto. Mis sábanas huelen a fresas porque todo el universo está luchando para que tu color sea el verde. Coma. Raya y sol. Almohadilla. Indios. Raya. Tres rayas en vez de tres puntos. Almohada. Creo que el año debería tener once meses y un día de junio cojo. Punto. Almohada. Almohada. Lo entiendes. A las ocho menos diez se borran los códigos. Punto y coma; Punto

Nu pictez, nu scriu romane şi nu mănânc spanac.

M-am gândit eu aşa că astăzi, 26 mai, când am un număr de ani, de luni şi de zile pe care n-o să-l mai am niciodată, în momentul în care scriu, întinsă pe canapeaua care contribuie zilnic la fericirea şi odihna mea, în faţa robotului care mă însoţeşte prin ape tulburi şi ceaiuri fierbinţi - dimineaţa lapte cu cafea şi seara coca-cola cu lămâie- în pragul unor pagini strâmbe despre arte de toate felurile în epoca de tablă spartă a bunicilor mei, spuneam, m-am gândit că dacă în frigiderul meu, printre altele, aş avea şi un castron cu cinci căpşuni aproape mucegăite, pe peretele dinspre ieşirea din oraş - un balcon pe care nu-l folosesc şi în buzunar un telefon cu cameră pe care o mai deschid alţii din când în când ca să vadă dacă doarme cineva acolo, aş face asta:

(26 mai, ora 15:01, Venus)

Şi-atunci am făcut ce-am vrut. Ca şi cum într-o dimineaţă de aprilie de secol I, cineva ar fi inventat o broască şi n-ar fi sărutat-o de teamă să nu se transforme în prinţ.

În bătaia fluturilor din alte zboruri

În minţile noastre se zbat şase fluturi fără antene. Când la mine, când la tine, pierduţi peste măsură între pielea, sufletul şi mintea noastră, probabil undeva pe umărul drept, undeva între Norvegia şi caseta peste care am înregistrat câteva zumzete prost dezbrăcate. Probabil că undeva acolo.