Există tot felul de iubiri. Așa cum există tot felul de case. Și de pantaloni. Așa cum, din când în când, există tot felul de zile de naștere. Pe mine trenurile nu mă înspăimântă. Trenurile au dreptate mereu. Fie că-ntârzie sau nu, trenurile au dreptate.

Mă tot gândesc ce cuvinte mai încep cu mine

Astăzi, înainte de noapte, undeva între portocaliu și apus m-am împiedicat de soare și-am ținut de mână toți suferinzii din cartier până s-au lămurit că eu, eu-eu, n-am nicio legătură cu falimentul planetelor, că m-am adaptat mai ales la bere și la sucul de lămâie, că m-am scunfundat sub nămol și-am renunțat la toate privilegiile gratuite și care nu se restituie decât cu garanții din partea unor terți-statuiete, niște ființe aproape de plastic, cu pantofi împrumutați de la fotbaliști și note muzicale de fâș. 

Și-am cunoscut un unicorn foarte mic, aproape invizibil. Care până la urmă a și dispărut. Tăcut. 

Dragii noștri, 

Astăzi a-nceput unul dintre războaiele mondiale. Mulți se prefac că n-au aflat. Noi, părinții voștri, ne-am hotărât să vă spunem adevărul. Să recunoaștem că ne e greu, după atâta timp, să vă mai primim acasă. Că ne-am gândit, ne-am răzgândit, am analizat și-am calculat toate posibilitățile. Astăzi a-nceput unul dintre multele războaie mondiale.

El și ea, pe care i-a inventat altă scrisoare acum multe nopți, s-au trezit într-o dimineață departe. Departe unul de celălalt, de scrisoare, de autorul scrisorii, de ceașca mică de cafea cu miere, de plic și de timbru, de in, de mătase, de bumbac și de rafie, de cutia poștală, de războaie, de masa de prânz și mai ales de planurile alea pe care nu și le-au făcut niciodată pentru că nu vorbeau aceeași limbă. 

Dragii noștri, 

Ne-am hotărât că ar fi mai bine să uităm c-au fost războaie. Să nu mai scriem scrisori și să suferim singuri, fiecare în felul altcuiva. Fiecare cu ploaia lui de dimineață, fiecare pe drumul lui și departe de drumul celuilalt. Dragii noștri, deși e război, am închis ochii. Și pe voi v-am șters de pe harta cu planuri pe care fiecare și le-a făcut departe de celălalt. 

Lui nu-i place brânza albastră, ei îi plac bomboanele cu lichior. 

pot să-ncep și eu, 

ca toată lumea, cu vorbele alea mai mici, 

cu nisipul din pantofi, 

cu amintirile răstignite pe umeraș. 

pot să spun că mi-e greu, 

că mi-e rușine sau greață. 

aș putea, ca toată lumea, să tac. 

sau s-aleg să mă-ntind pe trotuar, 

lângă catedrala romană, 

și s-aștept. 

amintirile se sting în parcurile de distracții. 

biletele s-au cam terminat

 și gardurile au început să sară peste musafiri. 

aș putea, ca toată lumea, să tac puțin. 

virgulă. 

Condimente și expediții de șampon 3

Astăzi am cunoscut doi oameni de piatră. I-am întrebat dacă sunt fericiți și-am aflat cât costă o cutie mică de lapte. Am râs discret și m-am gândit că mi-ar fi mai ușor să râd din nou. Atunci le-am plâns puțin peste pantofi și-am coborât grăbită către cele mai liniștite vise ale oamenilor de piatră. Un fel de vise de lacrimi de melc, de prepoziții clătite cu sare de mare, de rozmarin părăsit pe calea ferată. Un fel de vise-ale mele, păstrate pentru nopți mai pline, mai puțin luminate și mai abătute decât restul zilelor. 

Când s-a umplut cerul de nisip 2

Astăzi m-am hotărât să-mi schimb limitele. Le-am luat frumos de cot, le-am poftit în grădina limitelor și m-am cocoțat cu toate verbele clare și nerespectate într-un pom de zahăr când copt, când ars, ca să supraveghem marea libertate a limitelor.  Când semnezi actele de frontieră, îți dai seama că fiecare dintre potcoave are câteva drepturi. Drepturi să nu-și încalce limitele. Și-apoi te trezești singur, dezamăgit și puțin fugărit de ploaie la douăzeci de grade și te tot întrebi cât de limitat erai pe vremea când aveai și tu, ca toată lumea, granițele tale trăite și trăsnite, de cele mai multe ori pline de crivăț și de levant și de strigăte de dor și ajutor și alte fructe mai puțin dulci. Astăzi mi-am luat înapoi clinchetele, almanahul și rimele. Am zis să mai plece și limitele la plimbare. Cine n-a înțeles să ridice mâna și ochii din foaie. Și să plece.

Explozie de stele în nisipul de sub valuri 1

Trăiesc în metrou. Intru, adorm, scriu o carte mai mică pe un caiet mai mare, scriu, scriu, dorm, ies din metrou, intru în metrou, dorm. Pe genunchii mei cresc arbori mici cu zâne arhivate și ochi mici nepensați. Ochi mici de metrou. Pentru că trăiesc în metrou. Și-n sufletul meu cresc țări străine și infracțiuni cu reproșuri și regrete și alte cuvinte cu r, care mai de care mai pline de libertate, mai pline de iubiri din alea mici terminate, cu concluzii fine și abrevieri triste. Pe străzile din metroul meu cresc frunze necăzute și căzătoare, cam ca stelele de sub asfalt, cam ca stelele fără podea, cam ca stelele în libertate supravegheată, stele fără ochelari, stele mișcate de sistem. 

Reflexión, reflexionar, reflexivo - D. Carlos Castilla del Pino

DOS BIOGRAFÍAS

”Los seres humanos disponemos de dos biografías, dispares entre sí, pero dependientes una de otra. A lo largo de nuestra existencia biológica construimos ambas alternativamente. La primera de ellas es la biografía pública, la que se escenifica ante los demás, pocos, varios o muchos. La compone el conjunto de nuestras actuaciones observables y observadas. Es la que erróneamente consideramos la única vida real¹ .

  La segunda la constituye nuestra biografía íntima: la fantaseada, la de nuestros deseos aún o quizá por siempre insatisfechos, la de los sueños y ensueños, la de nuestros sentimientos ocultos hacia personas que nos rodean: una vida secreta (¡y qué bien que lo sea!, como viene a decir Jonathan Franzen ² ). Secreta porque es inobservable. De vez en cuando, sacamos al exterior, aunque, eso sí, convenientemente acicalado, un segmento de esa vida oculta y lo convertimos en público. Ahora bien, esta vida íntima no es menos real que la otra, la vida empírica, aunque es puramente mental. Pero la mente forma parte de la Naturaleza, como las demás funciones de nuestro organismo (la circulación, la respiración, el metabolismo de los hidratos de carbono, la síntesis de la dopamina, etcétera), como también los otros que con nosotros están, o el paisaje que contemplamos, o las palabras que escuchamos... Anton Chéjov hace decir a un personaje —una vez leído, me pareció una obviedad— en respuesta a otro que alucinaba: "Es una alucinación, pero la alucinación es real porque forma parte del ser humano y, por tanto, de la Naturaleza"³ .

  Esta vida de la fantasía, la vida íntima a la que me estoy refiriendo, tiene una propiedad formidable: hace al sujeto omnipotente en esa realidad. Ya lo señaló Sigmund Freud, y muchos otros antes que él, aunque no, desde luego, en el corpus de una teoría  . A diferencia de lo que ocurre en la vida exterior, en la íntima los deseos se satisfacen de manera inmediata; y esa y no otra es su función, esencial, por cierto, para la economía del sujeto —como lo es el dormir y el soñar—: la sustitución pasajera de la vida empírica. ¿Cómo sobrevivir años y años en prisiones horribles —esa es o ha sido la vida empírica de muchos— sin la vida fantaseada, por fortuna inaccesible e inexpugnable para el verdugo de turno? Gracias a la vida de la fantasía, forma figurada del deseo, podemos soportar esa otra vida a la que habitualmente reservamos el calificativo de real, la externa a nosotros, la vida social, preñada de frustraciones, errores, desengaños y sufrimientos, aunque a veces, entreverada de éxitos, depare pasajero júbilo. La fantasía, que nadie lo dude, es la ortopedia del sujeto.”

Anotimpurile au și ele ceva al lor

Mai mult sau mai puțin risipitoare, toamna asta și-a limpezit toate frunzele cu monede de praf, a făcut economie de oameni și de fum, de parcă și-ar fi vândut biletele pe vin ieftin și cald amestecat cu bucăți care mai de care mai de plastic de portocale și mere și bucăți de suflete de imigranți împachetate în folii transparente. Pentru că toamna, ca să revenim la mine, e când bună, când șireată, și se ascunde pe unde poate de câte ori își ascute creioanele cu cuțitul de bucătărie fără bucătărie. 

Creioanele mecanice nu se ascut cu picături de trecut trecute prin sita viitorului. Și dacă vrei să știi cum a fost ultima cină, mai citește din cărți toamna. Orice carte, pe la pagina 121, ține strâns un cuvânt plin de riduri de tinerețe care-și mătură praful de pe noiembrie și se-ntoarce aproape pierdută la cele mai amețitoare vise pe care le-a trântit într-o zi pe sub cărămizi, vicleană, dar colorată fără cuie, toamna. 

”Să nu te sperii, draga mea...Eu o să plec.” 

Pierdut colecționar de ”pentru totdeauna”. Nu se oferă recompensă

Itaca e departe și arde. Marea se zbate în cadă, oamenii râd de sirene, iar pe Calipso o cumpără oricine.
Nici eu, nici Cortázar, nu știm să răspundem la întrebările despre râme și inteligență artificială.
Culorile despre care nu vorbești sunt cele așternute pe sub.
Conopidă și lanțuri groase de aur, nămol pe spatele monștrilor, căldări pline de supe de pește.
Scriitorii risipesc hârtii și vopsele pentru ochii fetelor lui Ulise.
Despre muze nu vorbește nimeni. Nimeni nu doarme când vine tăcerea despre muze.
Clocotesc gelozii în oameni raționali, liberi și predispuși la fericire.
Pe mine mă strâng de mâini cătușe de lemn cu miros de asfalt și ochi de catifea pe dos.
Arta din muzeu nu mai e artă. E Marea Ionică.

Invitat de onoare la gând

Și-atunci am să mă ridic în picioare. Îmi iau la pachet îndrăzneala, îmi colorez colecțiile albinoase de frustrări nervoase și le-ascund sub toate j-urile din numele meu cel mai ascuns.

M-am gândit bine. Aveam mai puține griji și mai multe bătăi de inimă. Coji de portocale prăjte și frunze murdare în pahare de plastic. M-am ridicat în picioare. Și-am stat, am ascultat, n-am înțeles nimic și m-am așezat. Am dat din cap ca și cum ceva din fiecare emisferă a strămoșilor mei ar fi contribuit la marea adunare a gândurilor. Ceva din mine s-a coborât la rangul celor mai proaspete vorbe și m-am prăbușit rușinată sub propriul meu prag. Acolo, cumva, s-au limpezit fântânile și-am rămas blocați în iarbă. Am plâns puțin. De teamă, dar mai ales de dor de plâns, am renunțat mândră la propriile mele gânduri. Cele mai proaspete și cele mai tulburi. Uscate, unsuroase. Suspin.

Suspin e un substantiv comun. Delicat. 

Eu sunt altcineva și două puncte. Și cu toți anii din spate, cu toate câte nu am și am, cu broaște și nori și creioane mecanice sau de lemn, pe lângă ortografia șopârlelor și alte câteva mărunțișuri care-mi umplu balconul, eu sunt altcineva, eu și două puncte. Din când în când, de câte ori mă plictisesc de un număr, îl schimb ca să nu-mi frustrez liliecii de sub păr și minutele care uită să se șteargă la sfârșitul lunii. Pe mine, și pe ceilalți, ne-a luat prin surprindere nemărginirea zilelor de naștere. 

Ieri seară m-am cățărat pe urmele unui castel-catedrală-casă veche italiană cu ierburi sălabtice pe la geamuri -și, ce să vezi, ca să vezi, am aflat că m-am născut fără una dintre puterile celor care zboară printre litere, pe la pagina doi a cărților impare, am aflat că marea n-are niciun merit, și, cel mai important, că mi-ar fi plăcut să am trei licheni domestici și să-i sălbăticesc. Atât. S-a încheiat descoperirea. S-a descoperit sfârșitul. Cu lichenii pe marginea râurilor stătătoare se liniștesc toate zările, toate pleoapele, toate cursele de mai puțin de douăzeci și doi de kilometri. Pe acoperișul castelului se cuibăresc trei sferturi din lupele sparte ale vechilor oameni cu ochi mărunțiți de vânt. Pe marginea acoperișului castelului stau ceaiurile de fructe colorate care s-au întors astăzi, ca niciodată, smerite și pline de miere pe unghii.  Ieri seară m-am cățărat pe urmele aproape șterse ale casei cu acoperiș italian în așteptare de gogoși pline cu bilețele despre viitorul fiecăreia dintre lupele pe care le-au zgâriat în Evul Mediu sălbaticii cu ecrane și roți, neguțători de roșii, desigur, veniți din alte lumi, mai hapsâne. 

Amintiri din metropolă

Clinchete sălbatice de cavaleri romantici călare pe cai cu amintiri năprasnice, măgari cu demnitate și lupte fără șanse de câștig. Eu nu citesc decât pentru cei care scriu la nai. Și am pretenții de la bătălii, de la nunți și de la peisaje. Știu cât ești de liber .Și de firav. Trăiesc în două lumi. Și una din ele e egală cu cea mai puțin clocotită. Și cel mai ușor e când în zumzetul cuceririlor lui Columb de piatră se întrevăd baruri pline de zâne și oameni de zăpadă îndrăgostiți de fluturi, fabrici și borcane mărunte fără capace. Prin orașele mari întotdeauna colindă câte-un cavaler în căutare de sabie. Și nu știu de ce, de câte ori se împiedică, barurile-și închid ușile și Calipso-și aruncă aripile. 

Să mergem

Se pare că citesc poezii și mă bucur încet odată cu șopârlele și adun creioane mecanice. Se pare că las creioane de lemn în casele altora, că scriu titluri pentru poezii și că, din ce în ce mai repede, și eu și șopârlele rămânem fără poftă de mâncare. Știu, și încerc să nu mă transform în rădăcină, că pupilele și crema de mâini sunt surori despărțite la moarte, și că tu ești acolo și nu știi să citești decât cu ochii închiși, că din ce în ce mai liniștit păstrezi gândurile în borcane cu linii subțiri de amintiri care stau să se prăbușească și că sunt aici și frunzele își revendică nervii. 

în uitare

cât despre poezii și diacritice și maniere, atât. 

probabil că m-aș fi grăbit să te întâmpin sau să te ridic de sub saltea, 

sau m-aș fi lămurit supărată și-aș fi căutat îndoieli noi, 

aș fi desfăcut imperii și-aș fi construit poduri mici sub clinchete de zahăr. 

dar n-am nimic de spus. 

nici despre poezii, nici despre tine. 

de câte ori pot îmi topesc oasele pe sub câte-o fotografie digitală crăpată

sau judec versurile cântecelor peruane, 

mă ascund în junglă sau caut cuvinte 

care să nu-și termine clinchetul înainte de dicționar.

închid uși. închid uși, mărunțesc diacritice și respir aer dulce. 

Cam la fel și-un pic diferit

M-am abandonat curajoasă sub copacul propriei mele psihologii. Eu l-am desenat mare, tu mai mic, amândoi în partea dreaptă a foii, amândoi cu tot felul de fructe și amândoi pe jumătate închis. Dac-am fi știut ne-am fi abandonat sub aceleași crenguțe de căpșune, cu riscul oglindit al înțepăturilor traduse din alte limbi și din ce în ce mai privilegiați de momentul în care tu-ți vei lua în spate copacul și eu îmi voi recăpăta rădăcinile, lipsite de orice înțeles, dar scăpate de sub libertatea umilinței fructelor fără trunchi. Cam atât și puțin mai limpede. Mai limpede.  

lista de cumpărături

În ultimele clipe m-a cuprins un val de tot felul de lucruri neînsemnate că m-am trezit prea ocupată în singurătate și m-am rătăcit puțin spre stânga, m-am pricopsit cu trei feluri de întrebare și m-am liniștit cu același număr, poate puțin mai par, de siropuri de copaci netăiați. Despre toate astea și mai ales despre vâlva libidinoasă a plajelor în august nu pot să scriu. Pentru că nu știu să fac nimic mai bine decât să nu-mi găsesc locul și pentru că toată claritatea-nebuloasa gândurilor mele se datorează celei mai din urmă note de pe pânza de tramvai. Și mi-e liniște și bulgăre de somn. 

aproape-versuri despre amintire ca orice altceva

îți amintești cum scria cu toate culorile și tu le citeai pe rând și le desenai
le făceai pachete și le trimiteai la expoziții mici în subsoluri și canalizări,
cu spectatori iluștri și dansuri pe sârmă de poezie și de cretă.
îți amintești din când în când că aveai voie să uiți, să ștergi și să lași curentul neplătit.
că ea era mai sigură și din când în când își umplea ochii de lacrimi,
că peste toate era clientă fidelă a magazinelor cu orice pentru tine,
și că, deși erai exact ca toți ceilalți, ție-ți scria poezii și altora nu.
tu, cu toate gândurile și ambițiile și banii ascunși în casa altcuiva.
și ea, cu ochii mai mult în lacrimi și zâmbetul din tort de ciocolată
și niciun plan și poezii despre jazz și nume pentru copii și pentru fericire.
poate că nu-ți mai amintești, dar fericirea era proiectată fără tine.
și-a rămas așa. exact cum nu bănuise nimeni niciodată.
în pungi mici cu jeleuri și povești cu urși și tigri albi și alți ochi în același pat.