Pe genunchii mei, știm toți cât de urâți sunt genunchii mei, nu?, ei bine, pe genunchii mei cresc basme cu frunze și fluturi cu cătușe și cactuși și lipitori care te sperie și eu te apăr și ai ochii verzi câteodată...să revenim la genunchi.
Să trecem la mâini, la degete lungi cu unghii de lemn și gânduri despre inele cu versuri în limbi necunoscute celor fără mare. Să ne trecem la categoria trecut. Fără mânie nici genunchii, nici pistruii, nici ochii în lacrimi nu-și mai află liniștea. Pe genunchii mei, pe care-i ascund cu pasiunea bărbaților care-ascund chipul femeilor frumoase, cresc amintiri de pe vremea când niciunul din noi nu știa cât de necăjit urma să fie celălalt. Prin venele mele curge ploaia rătăcită prin șanțuri fără muncitori. Muncitorii au plecat, să nu cumva să rămână femeile cu chipul neacoperit. Să nu cumva să crească fluturi pe genunchii noștri.
N-ai fi putut să spargi becul din fața ferestrei mele înainte să pleci? Așa, ca bonus pentru fericire și pentru jeleuri...
Un comentariu:
Tocmai s-a stins singur becul din fața geamului. Da, da, becul pe care mă tot gândesc cum să-l sparg. S-a aprins după un minut. Dar totuși...minune!!!
Trimiteți un comentariu