Fire de cafea. Şi norii de zaţ neruşinat. Se transformă din peisaj în ramă. Părul meu fin se bălăcea în pastă de pix albastru sau verde. Pix verde. Mai bine creion. Părul tău e un creion gri de lemn. De câte ori vreau să scriu despre tine te trec la persoana întâi sau te transform în peisaj fără copaci. Eşti bobul de strugure şi casa mică din colţul oraşului, dimineaţă şi noapte şi ramă de tablou nepictat.
Un comentariu:
Chipul tău pe fundul unei cești de cafea... Cineva încearcă să ghicească în el și vede afine crescute pe o tufă firavă de alun, în calea unui voinic de tobă, mânjit pe tâmpla dreaptă cu praf lunar, de la o căzătură recentă...
Trimiteți un comentariu