Mă plimb uneori pe Atlantic ca şi cum i-aş cunoaşte toate cotloanele, toate metehnele şi toate celelalte cuvinte bătrâne care dau bine în scris.Ne cunoaştem. Eu şi Atlanticul suntem doi prieteni buni care se întâlnesc de cele mai multe ori la ore fixe. Ne calculăm perioadele de singurătate, ne cântărim bine opţiunile, ne uităm fiecare în agenda lui, vorbim cu secretarele, apoi ne sunăm, ne răspundem şi întotdeauna amânăm pentru ziua următoare din vina traficului. Pentru că sunt leneşă de cele mai multe ori vine el la mine. Se urcă în primul tren, se dă jos la ultima staţie, întreabă în stânga şi în dreapta de Dr. Babeş (Atlanticul e foarte uituc...aş putea spune chiar prost..uneori) şi ajunge pe canapeaua mea, relaxat, cu toţi peştii obosiţi, cu toate fructele de mare coapte, cu toate nepoatele sirene pieptănate, cu toate cuferele pline de comori pregătite. Îl strâng în braţe, îmi aduce o cafea, mă întreb de unde ştie unde ţin zahărul special pentru oceanele care mă vizitează uneori, îl întreb ce mai fac Alpii, dacă mai ştie ceva de ei, dacă în Portugalia se mai roagă femeile, dacă pe la americani mai trec vapoarele italienilor, el mă roagă cu o ciorbă de rechin, eu îl refuz politicos, adoarme, se trezeşte şi pleacă grăbit către căuşul palmei Pământului, ca nu cumva să se trezească şi să nu-l găsească acolo, în locul în care cândva, demult, cineva l-a minţit că-i e locul. Îl petrec până în faţa clubului şi încep să scormonesc canapeaua..Poate, poate i-a căzut din buzunar o monedă veche de aur de pe vremea când Keira şi Orlando îl căutau pe Johnny pe platourile de filmare..Din păcate nu găsesc decât un peştişor auriu pe jumătate viu care imi cere mereu rachiu si tigari de contrabanda de la sarbi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu