Adevărat grăiesc...

Mint şi eu, ca şi stelele, cât se poate de mult. Mă prefac. Tac. Mă ascund. Mă prefac din nou. Cât pot de mult şi de des. Şi-apoi râd. Sau îmi pare rău. Şi data viitoare mint din nou. Pentru că nu mă pot controla. Pentru că trăiesc dintr-un salariu de pianist fără să fi atins vreodată un pian adevărat. Pentru că nu prea ştiu cum să spun adevărul fără să fiu agăţată de un fir de păr electrizat într-o piscină. Pentru că m-au învăţat că trebuie să spun adevărul şi pentru că ştiu că oricând o tragedie poate întrerupe şirul realităţii. Minciuna rămâne acolo, singură şi neruşinată, gata oricând să te primească în braţele ei necoapte şi cosmetizate în buncărele bunicilor sănătoase. Şi atât. Atât se poate face de departe. Restul e adevăr.