La vida es una estafa. De pequeños nos enseñan anuncios de publicidad y al buscarlos, al encontrarlos, nos damos cuenta de que todo era hurto, mentira y alcohol.

Am priceput care-i secretul (ne)anonimatului profesorilor foarte tineri. Studenții te confundă cu colegii, colegii cu studenții și tot așa.

En mi cabeza hay golondrinas y raíces de invernadero seco. Me agobia mi propia piel.
Cerraré la puerta antes de que se haga de noche. Las golondrinas no viven tranquilas en invernaderos sociales.

Rodiile au un fel de tristețe în semințe.Un sfert de rodie e o viață de mac. Mă gândesc că acum mii de ani erau prieteni. Sau frați. Sau cel puțin se întâlneau întâmplător în barul cu cafea pentru dureri de cap și piele frumoasă. 

Se iau trei puncte de suspensie și se taie două

Din când în când se trezeau împreună dimineața. Fericirea aștepta lângă pat, închisă în cutia cu carusel plină de caramele albe, ca pe vremuri.

Din viitor

În spital se bălăceau nori pe sub scaune fără spătar și-ncepuse să-mi fie frică de primăvară, așa că m-am gândit să-ți mai spun de câteva ori cât de frumos știai să-ți rupi iarba de sub picioare când nu ți-era somn și când aveai timp pentru conservele de gânduri reci din frigiderul meu de cuvinte prost adunate. Mi-am propus să punem o alarmă în casa pe care tocmai am lăsat-o goală. Doar așa, în cazul în care se mai trezesc și alții cu gânduri de noroc chior în aprilie. Și dacă mă gândesc mai bine, cred că o să lipesc o gumă de mestecat peste ultimii ani și-o să prindem muște cu toate întrebările fără răspuns.

Din cartea cu nimicuri

Astăzi mi s-au împiedicat amintirile pe scări și s-au transformat în polei, în alcool  bătrân și-n tristețe fără scobitori de sprijin, în bucăți de ciocolată fără cuișoare și-n scrisori mici de mulțumire pentru mama ta.

2012. N-am învățat nimic.

Nu mai ştiu să scriu

Aş zice că pe vremuri ştiam să coc prăjituri cu nuci şi să fac ciocolată de casă. Să scriu ameţeli neameţită şi să spun poveşti copiilor pe care nu-i mai găsesc. Croşetam, citeam integrame nespălate şi puneam bigudiuri în bradul cu rădăcini italiene.

Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii în gară (1)

Numele meu era Irina. Mă gândesc dacă astăzi mai știe cineva de ce România nu era Rusia. Aveam douăzeci și șase de ani. N-am crezut niciodată în zodii, vrăjitorii, dragoste la prima vedere sau tehnologii prea avansate. Îmi plăceau avioanele și ideea de turmă la umbră scandalului. Aveam o ștampilă, câteva diplome, o rochie care-mi stricase viața și câteva tablouri nefericite. Îmi alinam câteodată mediocritatea cu somn. Sfârșitul lumii m-a prins într-o epocă destul de tristă despre care cred că îmi rămâneau amintiri și suferințe, dar pe care n-aș mai știi să le povestesc. Îmi amintesc un fel de tristețe, un ghiozdan cu ghete de munte și o sticlă de ulei de măsline. Lăsasem acasă cutia cu vin spumant și câteva rufe albe pe calorifer. Am făcut patul, am scos din priză tot ce-mi sclipea în urechi și-am stat încălțată vreo douăzeci de minute înainte să plec. Taximetristul m-a întrebat dacă poate să fumeze. I-am spus că da. Cred că ultimul cântec pe care l-am ascultat povestea ceva despre cai și culori. 

Am ajuns la gară devreme. 

(...)

Pe podul meu nu se dansează

Când ajung la gară vorbesc cu perfectul simplu. În septembrie am devenit dependentă de apă tonică. Dacă se poate, ungurească. Toamna florile dezrădăcinate ca mine dorm și-n povești și-n notele de subsol. Câteodată, când nu ne văd rudele îndepărtate din viitor, ne aruncăm pe sub frunze și căutăm comori cu fiori reci și fără pastă corectoare. Pe sub pământ se plimbă nespuse trenurile cu povești pe jumătate hrabaliene. Cealaltă jumătate se despică în metodologii plictisitoare, fire de păr blond închis și cutii de Coca-Cola bine strânse-n talie. Eu am un pod al meu și interzic dansul. Se merge cu seriozitate și zgomot. Cam ca-n filmele alb-negru fără zăpadă. 

Astăzi am avut atâtea deja-vu-uri pe care știu de unde să le iau că m-am hotărât să recunosc că nimic nu se-ntâmplă înainte de cele trei variante nerăspunse și că e totul mai degrabă amintire prost hrănită. 

Dimineața înainte de somn

M-am trezit la tine-n minte ca-ntr-o poezie proastă, cu prea multe puncte și fără delicatețe. M-am trezit ascunsă în borcane mici de plastic, în dosul hainelor de piele și, ocazional, sub pragul ușilor fără chei. M-am trezit aruncată odată cu broaștele de gumă. M-am trezit nepieptănată și tristă. În cutia de carton erau amintirile altcuiva. Mai bine plec. Mai bine rămân. Sau plec. 

A se citi cu gura tristă

De câțiva ani, cam de când au început ceilalți să creadă că m-am făcut mare, mă tot gândesc la fericire și la lista cu cerințe pentru bursa de bucurii. Și nu găsesc nimic. Nici poarta de intrare pentru unicorni fără arcuri, nici dulapurile cu gălăgie. Cu atât mai puțin pachetul cu apă tonică din Ungaria. Azi-noapte, la 04.23, m-am hotărât să îndrept lucrurile cu ceară de pantofi. Ascultați. Se aplică încet, se zâmbește și se uită. Așa. În mijlocul dimineții. Când încă nu s-a făcut zi, dar primăria a hotărât să stingă luminile. 

Ceară de pantofi, să nu cumva să uiți. 

Îmi descarc lanternele în gânduri noi și încep de la zero povestea cu lacrimile și cântecele nelămurite sub drujbe colorate cu cretă albastră de la care faci febră timidă. 

Eu știu că tu meriți mai mult, dar n-am decât gânduri din astea mărunte. Ca banii pe care-i strâng șoferii în mașini. Știi? Sub volan. Sub gânduri mai mari care nu se mai spun. 

Macheta lumii la începutul lui septembrie

Pentru că tu, dintre toți oamenii pe care îi cunosc, ai cele mai multe aripi și cel mai puțin zbor. Și cu toate astea, când te trezești, dimineața, se zguduie puțin lumea și  pentru o clipă nepricepuții devin pricepuți, secundele încep să renunțe la strictețe și machetele lumii se transformă-n suflete ca să-nțeleagă cum se simte prezența ta somnoroasă. Eu ți-aș fi adus fericire în bidoane mari de plastic, dar mi s-a părut că ți-e teamă și-am plecat să caut cutii mici de bijuterii cu diamant. Când m-am întors îți culeseseși aripile și erai deja departe. Așa de departe că m-am tot gândit cum să-ți mai scriu scrisori și să-ți pictez portrete, dar n-am mai reușit. Era ca și cum, cu tine, ar fi fugit culorile, hârtiile, literele și pensulele.

Mai rămân gările

Încep să cred că gările își merită soarta. Așa cum caii  merită câmpurile și femeile gențile pline. Așa cum iubirile fără capăt își merită, ironic și puțin paradoxal începutul.
În gări, în drum spre trenuri bătrâne, se cutremură emoția călătorului și se-amestecă revolată cu pungile mici de grisine. Încep să fiu sigură de gări.

Printre claxoane, găleți de var și nopți cu geamul deschis și

N-am mai avut timp

A venit ploaia. Și școala militară. Tramvaiele fără noimă și cârlige pe șina în curbă. Librăriile pline de parfumuri. Căscatul la fiecare doi pași. Promisiunile că data viitoare nu mai adoarme în mijlocul străzii. Ploaia. Școala militară. Bine că ai plecat tu, măcar așa se mai aștern lucrurile-n ordine și se-ntoarce lumea pe dos. Pe dosul ăla pe care mi l-a cusut nenea de la croitorie cu tot felul de ațe de aceeași culoare. N-aș putea să spun ce culoare. Era pe dos. Când se întoarce lumea pe dos eu închid ochii și dorm în mijlocul străzii. Bine c-a venit ploaia. Și școala militară plină de copii cu fețe dărăpănate și uniforme verde-sticlă. O fi fost școala de turism. Sau ploaia. Nu mai știu. Oricum, de vreo trei ani, lumea asta își arată prea mult tivurile.

Seria nereușitelor

M-am gândit să mă rostogolesc sub pietre și să-mi vărs cântecele în buzunare de stofă deasă ca să nu te mai aud. Să alunec de căldură, să-mi spânzur cărțile de cerneală, să cresc libertate artificială, să-mi explic conjunctivul fără indicativ și fără alergie. Și să râd atât de tare încât să nu-mi aud buzunarele revoltate și clinchetele australiene de farfurii nespălate. M-am gândit și să plâng. Dar m-am răzgândit. Și tot te-am auzit.