Cântec de leagăn pe tobogan

Aici nu vorbim despre literatură. Scriem (pluralul îndepărtează responsabilităţi şi singurătăţi) ca să scăpăm de tot felul de lilieci montani (sau motani) ascunşi în mucegaiul din spatele clarinetului. 

Aici nu vorbim despre literatură pentru că povestim-povestesc despre astăzi ("astăzi" nu ştie să citească, să scrie, să copieze sau să desfacă sticla de bere cu chibritul cel mai mic). 

Astăzi am ocupat un hotel cu trei etaje. M-am înarmat cu şarm şi ceai negru pentru ochi deschişi, i-am condus pe toţi ceilalţi la autobuz şi mi-am ocupat locul în apă, în abur şi-n cartea despre "nediscursul" lui García Márquez. Am mâncat saramură de curcan, am răsfoit trei filme, am bântuit pe holurile goale ale hotelului şi mi-am aprins unghiile cu apă rece. Şi-am cam zâmbit în sinea mea şi poate şi-a altora, de dragul singurătăţii supravegheate de doamna cu gunoiul şi de punga mare de ciocolăţele pentru cafea. Am aşteptat. Şi n-a venit nimeni să-mi strice fericirea. 

Să tot existe vreun clarinet şi eu nu ştiu!

Că plouă

Tu să ştii că plouă. Şi că am în bagaje trei nopţi pe jumătate netrăite. Şi în hotelurile nelocuite n-ai dreptul să râzi singur pentru că eşti auzit. Sunt şi nu sunt prinţesa propriei mele literaturi ştiinţifice. Literatură de specialitate cardiolog. Literatură cu libertăţi şi piscine şi saune şi pline şi goale şi Bucureşti şi oraşe medievale şi cuvinte pe care nu mai pot să le scriu de teama libertăţii supravegheate. Mă îngrop în toate limitele altora şi le dezgrop, le consemnez şi desemnez pescadoare cu pierderi mici în sticle de plastic care contribuie la dezvoltarea hotelurilor nelocuite. Poveştile mele de toate felurile se materializează în papuci mici de casă furaţi de poliţişti scunzi cu ochi albaştri. Păpădii sau păpădii? 

A fost odată un om prăpădit sub un lighean de întrebări

Am o nelămurire nordică. Mă tot întreb cât de repede trec zilele săptămânii şi cât de supuse sunt lipitorile. Mi s-a năzărit într-o dimineaţă că nu e nimic mai puţin onorabil decât o mână de flori neliniştite ucise de cuţite murdare şi    îngropate în conserve de peşte. Mă tot gândesc la arbitri şi la suflete şi suflări şi la diferenţa dintre ele. La lilieci-păsări şi la libelule şi la liberăţi şi la lipitori. Lipitorile se supun cuiva? Se dezlipesc iarna? Iarna cât e de sănătoasă? Şi câtă răbdare şi cât durează şi cum se şterg unghiile lipite cu aracet de suflare? Am nelămuriri nordice. Şi le remediez cu alcool sanitar stins în incendii mici sub pleoape. 

La circ/mic-dejun/pe pod

Bună dimineaţa. Bine aţi venit la parada cafelelor fără zahăr, încătuşate şi căptuşite de aceleaşi sentimente pe care le-a încercat/care l-au încercat şi pe micuţul borcan de marmeladă de nesperiat şi de neînlăturat din sala de aşteptare. De la un timp cuvintele mele se prăpădesc pe drumul spre degete. Scriu despre lighioane şi despre suflete şi despre facturi pe post de tavă sau cuvinte cu calităţi de a)sprijin b)vrăjitoare c)eşarfă verde de mătase. 

Am văzut o împărărţie de licurici ascunşi în sticle de plastic cu desene în miniatură.   

M-aş transforma în monedă ieftină argentiniană. Şi-aş fi amintire trecută prin mâinile tale peste câţiva ani.

Adevărul

M-am înscris la un doctorat despre documentare despre oameni şi despre suflete şi gratii şi ascuns de adevăr (pentru că la noi în instituţie evităm cuvântul minciună). M-am înscris la un concurs. Premiul e o funcţie. Câştigătoarea devine muza lui Van Gogh. Ce minciună!

Un radio prea limpede

Cred că de fiecare dată când mă caută libertatea îi închid uşa-n nas cu fineţea platourilor tradiţionale. Şi mă mai liniştesc. Mă gândesc. Încerc să găsesc explicaţii. Despre mâini albe, onestitate şi alte chei ale lirismului cu linii de dialog. În spatele uşii: eu. Pe drum deja: libertatea. Am nevoie de mai puţină fericire şi dacă n-aş fi om, probabil aş fi liliac uscat sau cozonac fără nucă, sau aş fi eu însumi libertatea care vine să bată la uşa altora şi le citeşte apometrele ochilor şi le prezintă tacticos privilegiile şi micile dezavantaje. Eu sunt. Ploaia anunţată care nu mai vine. Ploaia.

Pentru că odată ce ţi se strică televizorul şi de fapt n-are nimic, eşti pierdut. Nu pentru că ai avea nevoie de el, ci pentru că în lumina becurilor de la blocul din faţă nu se poate citi ziarul sportiv al altor ţări. Şi-atunci te sperii şi strigi şi te-apropii de făptura imaginar colorată cu cabluri de lemn şi citiri de apă caldă şi-o întrebi de ce visezi în verde şi cum se face că zilele săptămânii au mai multe ore decât luna întreagă şi dac-ai putea totuşi să-ţi revezi viitorul şi să-l amesteci cu linguriţele de zahăr brun-roşcat din Munţii Apuseni.

Prin balcoanele celorlalţi. Striviţi de monede mici de ciocolată cu lapte. În lumina becurilor economice. În luna soarelui risipitor. Prin balcoanele celorlalţi, mulţumiţi şi îngrijoraţi. Se poate iubi cu ochii deschişi? Se pot scrie scrisori pe masa din bucătărie? Eu m-aş ridica şi i-aş cere Academiei să-mi spună cât de des unu plus unu egal cu rădăcini de conopidă. Şi-aş mai cotrobăi puţin prin balcoanele altora, înainte să dorm. Şi-apoi aş dormi până marţi seară.