Mi memoria se ha saltado esa clase

Aquel día, casi siete años antes de la llamada, ella había llegado antes a casa. Tenía una llave que él le había dado a escondidas, el día que le presentó a su madre.

Se desarrollaron demasiado rápido la bomba de flores, el champán del aeropuerto, los conejitos de chocolate, la libélula maquinista y la pasta fría en la mesa redonda de su comedor. El partido en el que lo echaron de menos, las ventanas curvas, el sillón de masaje y un mantel que le habían hecho a medida.

Se despidieron y ella se apuntó las palabras clave en aquella foto que ya no necesitaba papel. 

El cactus, la piedra y tú. 

Pentru ea

El o iubea pentru că se muta dintr-un apartament în altul de câte ori o speria viața cu facturi și mărunțișuri fără contract. Pentru că se trezea cu interpretări calde și își făcea pile la CFR în nopți răcoroase de mai. Pentru că mirosea a ojă proaspătă și pentru că pe perna lui lăsa numere impare de fire de păr blond amețit. Pentru că nu știa să deschidă sticle de vin ieftin și creștea țânțari îmblânziți. O iubea pentru că lângă ea era mai puțin om și mai ales dragoste liberă. O iubea pentru că lângă ea viitorul nu mai exista de mult. 

Si fuera otro

En el puerto de mi tierra, cuando bebía, a don Miguel le olían los párpados a historia púnica y a pescadito frito. Aquella mañana pisó nervioso todos los personajes que no eran nómadas de primera generación, rubias casi ortodoxas de rito antiguo o cocineros comprometidos con el descubrimiento de la patata. 

Lo dejé porque dudaba de sus cualidades de escritor. Ni la mano, ni el destiempo influyeron.

Años más tarde, a Cartagena le dedicó seis versos y a mí un nombre indecente y viejo de caballero de otras tierras. Lo demás lo tiró al mar. Para que luego digan que no había rencor. 

Cuando aparecía, asustado y sorprendido, ella temblaba sin razón, culpable e ingenua. 

Cuando desaparecía, milagrosamente recuperado, sentía alivio, dolor y nostalgia. 

Hay países donde en marzo nieva en baños de hoteles pequeños. Rotos y sencillos. 

Seres del querer que ya no puede. 

S-au rupt trestiile. Și-au adunat rădăcinile și s-au învelit în zaharină de târg. Au plecat, abuzate de directori și decani de ape stătătoare. Le era frig. 

Cred, modest și pretențios în același timp, că dacă vreodată și-ar reveni, s-ar transforma în tâmplari inspectori de ape dulci. 

Cuvântul în altă limbă pe care nu îndrăznești să-l spui. Să zicem că sunt coșar. Sau de ce. Sau ghilimele. Fără ghilimele. Sunt cuvintele care-ți lipsesc. Cuvintele pentru care n-ai mai avut răbdare. 

De citit cu furculița

Azi-dimineață, aparent fără motiv, mi-am amintit cum am descoperit că lumea e ca o geacă de iarnă, cu dosul rupt și plin de scobitori, hârtii de gumă (bine mestecată) și câte-o monedă care-și pierde valoarea noapte de noapte.

Senzația aia apăsătoare și claustrofobică. Și cum am împins-o undeva pe mâneca pe care nu intră nici moliile, nici zgomotul viitorului. 

Afară, seara, era cald și cred că de la primărie anulaseră respirația cetățenilor. Între castel și bazin nemărginirea își găsise geaca și răcoare nu mai era niciunde în afară de cafeneaua plină de adolescenți tulburați și scobitori pregătite pentru eternitate. 

Pe vremea aia nu eram nici mioapă, nici om. 

Tuneluri/tunele către acasă

Dacă cineva nu știa asta încă, întotdeauna am avut o problemă cu pluralul în limba română. Hotel, tunel, aragaz și alte fițoșenii cu formă clasică pentru unii și din ce în ce mai instabilă pentru mine. Acum mulți ani un poet de acasă mi-a spus că dacă asta e singura mea suferință, e perfect. 

Din păcate, de ceva timp, vorbesc mai mult alte limbi decât pe-a mea, ceea ce probabil a dus la o ușoară schimbare în minte, oricum destul de amețită, și-n comportament.

Despre stânga. La oameni

Acum zece ani, imediat lângă partea tradițională a Atlanticului, a-nceput să mă chinuie partea stângă a firii. M-a plimbat pe la spitale și doctori corupți sau obosiți și-apoi m-a cam lăsat baltă și-a zis să fac ce vreau.

Acum zice să ne despartă, pe mine și pe mine, și să mă chinuie cu zile libere și amorțeli de conștiință mediteraneană. 

Cred că erau căpșuni. Și pantalonii mei negri. Ți-am arătat șosetele cu fir auriu și m-am lipit de perete obosită și speriată. Fericită. A doua zi am numărat broaște de hârtie și lacrimi de crocodil vinovat. M-am străduit să fiu mai sinceră, dar era greu.
Amintirile se șterg, ca limbile pe care nu le vorbești chiar dacă au fost ale tale.

Eu sunt....(Eu eram...) - aprilie 2009

Ochii aproape tineri care se trezesc dimineaţa în altă limbă. Primele mişcări ale orei opt şi ultimele ale nopţii. Între ele sunt cartea pe care o port în geantă şi ştampila aruncată pe hârtiile prea grele pentru luna aprilie.

Amestecate în cazanul fiinţei, amintirile mele şi ale celor din urmă se pierd între frânturile de poveşti imaginate. Duminicile îmi dau ocazia să mă imaginez şi linia dintre ce am fost, ce aş vrea sau ce aş putea să fiu şi ce sunt se şterge ca amintirea unui pilot beat. 

La última

Cansada y con los huesos gastados de tanto invierno, la mujer salió del árbol. No había esperanza. Ni olor a café, ni Vespas rotas en medio de ciudades medievales o gritos de padres hartos de serlo. Cogió su abrigo de marca y se propuso hacer, una vez más, el último recorrido del mundo. En el mar los guionistas se habían ahogado con montañas. ú﷽﷽﷽﷽﷽﷽﷽﷽r, una vez mrtos de serloA No se habn del ndo habjas de r a

Ia-mă de mână. Pe tine te ascultă cireșii. Știu asta pentru că în martie, într-un hotel din Hațeg sau alt oraș cu consoane proprii, începuse să ningă și noi,

februarie și jumătate

În mintea și-n călcâiele mele sensibile și deranjate de ipocrizie, se plimbă cu oase-n vocabular și-n tristețe viitorul inuman al copiilor noștri. Cheia ta pe cutia poștală, gunoiul sub ea și eu, discret amărâtă, spre îndoieli și garoafe cu aspirină. Femei-crocodil în colanți și orășele cu viață de dimineață când în alte dimensiuni mor bunici și plâng femei cu gândul la viitorul neomenesc al nepoților. 

Rezistă. Acasă.

În sufrageriile psihologiei noastre se târăsc pe covoare vechi, idei noi cu oameni și omenii moștenite. N-au voie în picioare pentru că mai sunt încă soldați din arhetipuri care-i apostrofează cu ghimpi. N-au voie să strige pentru că la noi televizorul e pe mut și subtitrarea decalată. N-au voie să se certe, dar se privesc cu mânie și tandrețe în aceleași oglinzi.

Generații desfăcute ca șosetele de lână se mângâie fără să-și recunoască meritele. Părinți care nu cred în ideile copiilor, dar cred în ei. Copii care condamnă trecutul, dar țin în suflet și-n pumni toate cuvintele de acasă. 

Cu toate și cu mai multe, în compartimentele trenului nostru rațional se plimbă cu inima-n piept o țară-ntreagă. 

pe stradă

microlumile mele se pierd între știri și sentimente.

țara în care m-am născut are bun simț, suflet și oameni. 

la noi acasă e trist. 

copiii, din viitor, mă întreabă și nu înțeleg de ce am plecat. 

Haos

Mi-e teamă că mi-am pierdut papucii, vocea și sprâncenele. Străzile fără carioci subvenționate și limba de acasă. Când eram cuvânt din definiția timpului, aveam zurgălăi și bucăți din Tibet, sardine și îndeletniciri, haos, muzică, realism magic, cuceriri istorice și vapoare inventate pe covorul de la intrare. Mi-e teamă că astăzi, răgușită și simandicoasă, nu mai știu să fiu cu alți ochi. Că mi s-a stins tristețea și mi s-au decolorat hârtiile, că transpir în căutări lesnicioase de critici subiective. Mi-e teamă că astăzi e doar haos. 

Books of my moment 

Ianuarie și trenuri ignorante

Pe cealaltă bancă, nebun și cocoșat, omul îngână ușor nume de amante, infractori și mâncăruri cu mălai. Omul e speriat. Îi e frig, are bătături și n-a știut niciodată cum stă treaba cu ironia. Nici să schieze. Să iubească. 

Păsări și iubiri domestice

Pe casa lor se plimbă cucuvele repetente și garduri pline de steaguri fără țară. Câteodată, când bate vântul prea tare, la ea în zâmbet se strecoară cu scara metalică supărări care vin din pantofii lui, din drumuri spre casă și colici renali. Mai târziu, când se scutură cactusul de fructe, pe el îl strigă absurdul și se ascunde sub pătura ei de tristețe. 

El cântă la chitara de plastic și urmărește știrile internaționale cu interese secreto-imaginare, ea se plânge de clima excesivă a dicționarelor, de cartoane, de șifoniere și de praful de stele din care s-au smuls cucuvelele. Așteaptă și zâmbește. Cuvintele sunt ca păsările ghinioniste. Pașii continuă cu aceeași încăpățânare. Solidă și tristă.  

Pe casa lor se plimbă delicatețea cu bastonul și, deși ceva supărați pe viață, se închină din când în când la oamenii buni, măcar așa, în caz de furtună.  La ei acasă hârtiile și anii sunt câmpuri de rapiță și zăpadă.