marți, 25 decembrie 2012

Nu mai ştiu să scriu

Aş zice că pe vremuri ştiam să coc prăjituri cu nuci şi să fac ciocolată de casă. Să scriu ameţeli neameţită şi să spun poveşti copiilor pe care nu-i mai găsesc. Croşetam, citeam integrame nespălate şi puneam bigudiuri în bradul cu rădăcini italiene. 
Mint. Şi mă gândesc că trebuia să fiu ambasadoare la Moscova. M-aş fi trezit dimineaţa dactilografă şi-aş fi făcut plajă în balconul  unui avocat îngheţat. Povestea cu porcii de Crăciun îmi smulge din pământul de flori sensibilitatea pierdută pe drum în ultimii ani. La Moscova dictatorii sunt Harapi-Albi fără sprâncene. M-am trezit dactilografă şi nu mai ştiam să coc prăjituri cu nuci. Peste trei ani mă fac ambasadoare. Fără metafore. 

vineri, 21 decembrie 2012

Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii în gară (1)

Numele meu era Irina. Mă gândesc dacă astăzi mai știe cineva de ce România nu era Rusia. Aveam douăzeci și șase de ani. N-am crezut niciodată în zodii, vrăjitorii, dragoste la prima vedere sau tehnologii prea avansate. Îmi plăceau avioanele și ideea de turmă la umbră scandalului. Aveam o ștampilă, câteva diplome, o rochie care-mi stricase viața și câteva tablouri nefericite. Îmi alinam câteodată mediocritatea cu somn. Sfârșitul lumii m-a prins într-o epocă destul de tristă despre care cred că îmi rămâneau amintiri și suferințe, dar pe care n-aș mai știi să le povestesc. Îmi amintesc un fel de tristețe, un ghiozdan cu ghete de munte și o sticlă de ulei de măsline. Lăsasem acasă cutia cu vin spumant și câteva rufe albe pe calorifer. Am făcut patul, am scos din priză tot ce-mi sclipea în urechi și-am stat încălțată vreo douăzeci de minute înainte să plec. Taximetristul m-a întrebat dacă poate să fumeze. I-am spus că da. Cred că ultimul cântec pe care l-am ascultat povestea ceva despre cai și culori. 
Am ajuns la gară devreme. 
(...)