Optzeci, săraca de ea!

N-am auzit prea multe cuvinte. Nouăzeci de minute și de fapt n-am înțeles decât ”optzeci” și ”săraca de ea...”. 

În stânga mea, așteptând nu știu ce tren, doamna (pentru că-mi place mie să zic ”doamnă” când cei mai mulți ar zice ”tanti” și invers) cu batic maro pe cap, bluză albă, pantaloni  pescărești de un albastru electric deloc delicat, șosete albe și sandale maro. Are mai mult de șaizeci și cinci de ani. Păr alb. Și-o fi făcut cândva părul permanent. Pe scaunele noi și rupte din gară o păzezsc atente patru plase mari de rafie. Cu albastru, cu roșu, cu alb, cu grijă- ce să mai... 

Când își termină sadnwich-ul, doamna pleacă la baie și lasă plasele singure cu încrederea omului fără griji. Se întoarce, scoate hârtiile și începe să bolborosească. Să îngâne. Să citească cu voce tare, dar nu prea tare, ca și cum intenția ar fi fost publicul, dar publicul nu trebuie să știe tot. În afară de doamna de la întreținere (pe care într-o zi am auzit-o povestind cum un vecin i-a cerut să-și vândă fata), nu mai e nimeni în gară. Ditamai gara, abia construită, plină de durere. Ba doamna cu curățenia (un fel de directoare până la urmă), ba doamna cu permanentul, ba eu. Presimt că la ghișeu mai sunt și alte doamne, dar cum nu se văd, e ca și cum n-ar fi, ca și cum și-ar fi lăsat câte-o umbră-n schimb și-ar fi plecat la plajă sau la reparat de vagoane. Dar dac-ar fi, ar mai fi vreo trei doamne. Cu durerei de măsele, de inimi sau de foi albe bine împachetate în birou. 

N-am auzit nimic altceva. Atât. ”Optzeci.” ”Săraca de ea!” Spuse cu patimă și cu neliniște. Fără dicție. Cu pantaloni albaștri, în epoca asta în care toate doamnele din gări poartă fuste. 

Mi-am strâns laptopul rușinată că n-am și eu foi ușor îngălbenite și pixuri roșii ca să corectez, să completez, să scriu sau să citesc povestea. N-am. Așa că mă ridic și plec fără să știu. Nu știu nimic. Publicul a fost surprins. 

Optzeci de grame de zahăr pudră. Săraca de ea, nu știa că sunt o sută. 

Optzeci  - Legea din anul o mie nouă sute patruzeci și cinci. Săraca de ea, nu știa să citească. 

Optzeci de hectare de grâu. Săraca de ea, n-a apucat să treiere. 

Optzeci de lei. Săraca de ea, n-a avut să-i lase mai mult.

Optzeci de metri măsura Dunărea. Săraca de ea, s-a pierdut fără rost.

Optzeci de pagini. Săraca de ea, cât mai avea de citit. 

Optzeci de zile împreună. Săraca de ea, n-a știut niciodată. 

Optzeci, săraca de ea! 

În loc să-mi amintească de tine filmele mute, mă cutremur când văd clovnii pe care-i urai din tot sufletul și pe care i-ai fi alergat prin Piața Victoriei dacă te-ar fi lăsat orgoliul. 

Când tăcerea se presimte-n mirosuri de șampon mic de hotel

Am și eu, ca toți oamenii, dureri și fericiri, mai mari și mai mici, cu ghimpi și fără aripi sau cu rădăcini de brad uscat la vârf în toiul verii. Le împart pe luni ale anului, zile ale altora, anotimpuri anapoda și de multe ori pe mirosuri de șampon furat de la hoteluri în care la intrare se servesc mere acre și-n camere se plânge după iubiri tăcute. Opt luni mai târziu, deloc surprinzător, merele continuă să fie acre, deși prin alte piețe, și șamponul e la fel de mic, la fel de ispititor și la fel de dureros. 

Și-acum să arunce cu pietre cine-o vrea. Cu amintiri ne spălăm toți pe cap. Mai mult sau mai puțin ale noastre. 

Împiedicată-n paradis

Ieri seară, imediat după ce-am terminat salata de roșii, m-am împiedicat și-am căzut în Paradis. Mi-am răsucit gâtul de câteva ori și-am zis că nu-i pentru mine, că probabil era locul altcuiva și-a uitat să vină, că s-au copt strugurii înainte de vreme sau că s-au prăpădit ierburile care creșteau sub fân aproape de Atlantic. Mi-am cerut iertare pentru că începusem să mai scriu și-n altă limbă, am povestit pe tăcute aceeași întâmplare amoroasă de trei ori și cred că mi-au dat drumul. Nu știu dacă le-a fost milă sau au văzut că n-am gânduri de turism, dar încet-încet am simțit cum se duce seninătatea din picioarele mele. Azi-dimineață, puțin înainte de prânz de fapt, m-am trezit la mine acasă, fără paradis și fără adiere cu fulgere, impresionată de o durere de cap încă neîncepută și de-un gust ciudat care nu-mi spune clar dacă e de la șampanie sau de la paradis. Oriunde-aș fi fost, n-a mai rămas nici urmă de țânțar. Dacă erau din decor, mă iertați. 

Principio y príncipe

Las diosas feas del sótano.La camisa de un chico que no sabía quién éramos. Sus ojos susurran colores sin ganas. La guerra fue un plagio. Sus dientes simpáticos. Lo perdona porque le gusta su voz sin idioma. La ¨a¨ siempre desnuda. El miedo se pierde en las horas impagables. ¡Perdonavidas!

Din ploaie de vară-n gând tăcut

Pe liniile de tren înfloriseră buchete de mentă pentru ochii mireselor căzute-n agonie. Eu cred că muzica e mai lichidă și mai aspră decât tăcerea și mă încălzește gândul că s-ar putea să-mi treacă pasiunea asta pentru gări  și lipsă de vreme înainte de luna septembrie. Când tac, oamenii sunt mai puțin animale. Cu ochii-n pământ, liniștea se simte mai puțin jenată de soare. Menta de pe calea ferată se ascunde de orice nori în timpul carnavalului. Cred că e prima dată când spun cuvântul ”carnaval” în șoaptă. Și toate astea pentru că nu mai știu cum se scrie tăcerea, fericirea sau globul de aur al ghicitoarelor fără nepoți. Mi-e puțin silă de oamenii fără lacrimi. 

De pe munte se coboară în gând

Am hotărât astăzi că-mi place să fac lucruri fără rost și să le scriu ca să pară mai reale. Pentru că nu pot să le dezvălui pe toate acum (secrete de om fără alineat), înșir doar câteva. 

M-am cățărat pe fereastră și-am auzit greierii povestind...

”...atunci s-a apropiat de el și-a întrebat un pic dezorientată: ”Și-acum?”. El s-a uitat puțin încruntat, a luat-o de mână și i-a arătat sudul prin fereastra închisă. A plecat fără să mai spună nimic și s-a întrebat toată viața dacă după ce-a trântit ușa de pe casa scării el s-a așezat pe canapea și s-a uitat în continuare la știrile din sport. Nu s-au mai văzut niciodată. Niciunul n-a mai avut timp de jocuri de masă, ea n-a mai mâncat saramură de pui, el nu s-a mai bărbierit ca în ziua în care îi spusese că e cel mai urât băiat din lume. 

Aveau amândoi ochi mărunți și buze groase, care mai de care mai zgomotoase. Până la urmă cred că erau frumoși foc. Dar n-a mai știut nimeni. Știrile din sport încep întotdeauna cu dezastre amoroase.”

Consoloarea consoanelor cu insomnie

Pe la ora cinci mi-au venit câteva idei despre cum ar trebui semănate, culese, alese, puse-n borcan și rătăcite-n beciuri nobile gândurile oamenilor dragi prin care ne măsurăm viața. Tot pe la ora cinci m-am ridicat din pat puțin amărâtă de-atâta neologism și arhaism forțat, de pistele de biciclete fără roți și de cuvintele care nu există și pe care le folosim ca să exprimăm gânduri care nu sunt ale noastre. Am închis ochii, mi-am amintit că în toiul verii, acum doi ani, am explicat zăpada cu mâinile și gura până la urechi și m-am culcat aproape încremenită de memoria prost aleasă pe care mi-o fi semănat-o și mie vreun om cu nesomn arhaic de pisică împrumutată din țări nevorbitoare. 

CFR- Ca Florile Roșii (Macii ceferiști)

Îmi amintesc de trenurile care mă duceau la tine acasă la două minute după miezul nopții. La CFR s-au schimbat poveștile în ultimii ani și-au rămas numai gara, linia de tren fără peron și cele două minute fără miezul nopții. Atunci în mai mirosea a maci necredincioși și fericiți. Astăzi pălăriile domnilor care-așteaptă femei frumoase-n gări au gust de căderi în gol și pâine-albastră. La două minute după miezul nopții nu mai ajunge niciun tren în gara în care era odată casa ta și fericirea mea.