Profesia și îndoielile ei

Pentru că poetul, de multe ori cu sprânceana tristă-amăruie, își ridicase steagul la rangul de marmeladă cu fructe întregi și hotărâse să reununțe la timpurile verbale trecute în favoarea liniilor de dialog cu glezne sucite. Pentru că poetul, mai mult constructor decât inventator, admira scaunele roșii cu nerușinarea bucăților de carne martore la carnaval. Și când se mișca trenul, de cele mai multe ori băiatul, copleșit de gravitație, mecanism și dragoste, se arunca de pe-un scaun pe altul urlând cât putea că politica e repetitivă și că din tablouri se scurg zâmbete rupte la început de iubire, că n-are nevoie de șopârle și, uneori, că lumea e prea rotundă pentru oameni cu colți de pisic abia născut.

Planuri pentru apus

Am scris eu două-trei rânduri despre unul și altul (același, imaginar, albastru, unicorn fără țară și cu obsesii-ceai de pădure) și mi-am dat seama că sunt așa de egoistă că nu mai vreau să scriu decât despre mine. Că mi-e de-ajuns să-mi fac nod marinăresc la coate cu foi de ceapă și rădăcini de manuale despre crizanteme și să mă-ntind în spatele stelelor fără meniu. M-am plimbat câteva zile pe sub cutii de carton pline cu simțiri și-am hotărât că săptămâna asta, ce-o mai fi din eu vrea să fie orhidee, arahidă și h mic de mână. Săptămâna viitoare mă mut la cantina institutului de astronomie. Poate-acolo găsesc altruism la pachet și mă-ntorc la uitări forțate de-mprejurări libere. 

Și-apoi accentul n-a mai vrut să cadă

Noi doi miroseam a cafea dimineața pe marginea ferestrei și ne miram de cum trece lumea în spirală pe lângă sticlă. Apoi am început să ne amăgim cu ultimele două luni de anotimp fără barieră și un-litru de apă tonică, cu planuri pentru despărțiri fără lac de unghii și kick-boxing în golul stomacului fără inimă. 

După aceea au venit torturile, războiul, amintirile fără acoperiș, avioanele cu bilete rupte și câteva mâini de cireșe cu viermi mici care se țesuseră ca să ne mănânce realitatea în ritmuri de tango bătrân. 

Intuiția-cutremur (de ce?)

N-am mai apărut de mult în geamul tău pentru că ți-au murit florile de-atâta vis și-au îngălbenit transparențele de frica liliecilor-animale și-a foarfecelor pierdute din buzunarul bicicletei. Prea multe substantive. Prea mult lipici și sclipici la tine-n geam. Așa că n-am mai apărut ca să nu-ți îndoi echilibrul și gândacii, gramatica, mușchii de la picioare și nopțile în care ne agățam de faruri fără mare ca să mai tragem de timp și de valurile-alea care zice lumea că te iau și te duc departe, în deșerturi fără sare. Asta am făcut eu de când n-am mai apărut. Am tras de timp, de dinții de usturoi și de cărți cu copertă de-albastru. Poate poate te fac să mai stai sau să-nchizi geamul. Să spargi ghiveciul sau să vopsești galbenul în bani de plastic și de zaharină. Mi se pare că în spatele gândurilor tale se zbătea un turn de catedrală-n uitare. Și-a căzut de teamă că și-ar putea aminti cineva de pașii tăi pe sub construcția necreștină și conștiința mea prespălată.  

De pe lista de dorințe a artistului fără trecut

Când nu știa ce să mestece și cum să gândească, pianistul și compozitorul de jazz își descărca gândurile cu lumânări neparfumate și neaprinse, necumpărate ori nevândute și cu cafea de orez, lapte, panseluțe și fete-femei cu fuste lungi, albe și de cele mai multe ori neaprinse, neparfumate, necăjite și nevăzute.

Apoi pianistul și compozitorul de jazz se așeza pe marginea scărilor și plângea ca un copil. Copil fără pian.

Din viitor. Scrisoare-poveste.

Într-o zi, puțin mai aproape de-acum decât de-atunci (mai ales dacă vorbim de atunci al tău, atunci albastru, atunci cu libelule înțepate de unicorni), m-am gândit c-ar fi mai bine să-ncerc povestea cu carpe diem-ul și cu acul de viespe. Și-am încercat. Mi-am pus la ochi fâșii de mătase turcoaz, mi-am frecat buzele cu unt în hârtie albă (șapte lei de la supermarket), m-am pieptănat și-am repetat în gând rebusul de mâine (mâine de-atunci, albastru, unicorn, încet). Am așteptat să se facă ora două. M-am uitat în oglindă. S-a făcut trei. M-am gândit la   cărțile romanilor și la cum își trăiau moartea cu neputință, m-am arătat de două ori în fața zeilor pe care nu-i mai recunosc și m-am cântat cu unghiile tale pe planșa mică de arhitectură ratată și-ngropată-n caise fermentate. Am fost fericită. Am plâns. Am mâncat cozonac cu nucă, am dus gunoiul, mi-am șters ochelarii și-am uitat. Astăzi îmi mai amintesc numai așa, ca să nu crezi c-am fost prea necăjită. 

Ziua în care m-am apucat să scriu un basm de dragoste

Rezumat:

"Și-apoi mai e și povestea cu noi doi și cu înghețata când răsărea soarele pe sub saltele și nicovalele se-ntărâtau singure de teama norilor și-a hârtiilor goale, povestea aia de pe vremea în care doi cai albaștri făcuseră rost de două coarne pe jumătate tocite ca să poată respira mai puțin critic poveștile cu minuni și spitale și aripi de fier pentru domnițe cu săruri la gât și-amintiri în buzunare."

Dragul meu,

Știi, de câte ori pleci mă apucă un soi de durere mai puțin credibilă decât restul, aproape umană, aproape de șarpe, aproape de gustul ăla pe care încercam să ți-l explic într-o zi când erai departe și numărai lupi ca să nu-ți adoarmă instrucțiunile pentru uitare și ochii pentru șosea. 

Când m-am trezit, în mijlocul nopții, erai așa de frumos că mi-a părut rău că n-am scris niciun basm ca să te las să dormi până-n diminețile oamenilor fără iele și să le bucuri și lor gândurile. 

Mi-am ars buzele cu șinele trenului. Așa de frumos erai. Și eu mă tot gândeam cum să fac să te gonesc și să-mi recapăt vulgar durerea asta de doliu scurt și nebănuit. De-acum înainte te-aș ruga să nu mai cânți la nai, să nu mai apari în ianuarie-acum câțiva ani și să-ncerci să prinzi trenul înainte să moștenești monștrii de pe insula mea. 

Dormeai așa frumos că din senin mi s-a făcut frică. De ceva vreme mă sperii de te miri ce. Mi-o fi căzut pe cap vreo durere fără farmacie.