vineri, 25 noiembrie 2011

În Raval nu se pierd cercei

Montjüic ziua. Montjüic noaptea. Cobori de pe Montjüic pe jos.

Inventar pierderi: de trei ori metroul, de două ori trenul, telefericul, un cercel (fac ce fac și când sunt oarecum fericită pierd câte un cercel, niciodată doi), pe mine. În Poble Sec. Pe Avenida de Gaudi. Și în Raval. Să te pierzi în Raval e ca și cum ai trăi un coșmar pe care, curios, îți dorești să-l mai visezi din când în când. Să te pierzi în Raval. Și să auzi vorbind românește. În Raval. 

La coborâre

Am crezut și eu, ca mulți alții ca mine, că dacă începi să scrii într-un caiet alb, fără trecut, fără scame, fără Sabina și Serrat, lași în urmă toate așteptările, toate soneriile, toți gândacii de dinainte de tine și toții urșii panda pe care mi i-ai lăsat pe scaunul de la intrare. M-am gândit că poate dacă nu s-ar mai vinde bijuterii sau dacă m-aș ascunde undeva în spatele pastelor albastre de pix de plastic, aș ajunge să înțelge zgomotul dintre noi toți. Așa am crezut eu. Coboram. Și mă gândeam. Și mă tot gândeam. 

joi, 24 noiembrie 2011

Există tot felul de iubiri. Așa cum există tot felul de case. Și de pantaloni. Așa cum, din când în când, există tot felul de zile de naștere. Pe mine trenurile nu mă înspăimântă. Trenurile au dreptate mereu. Fie că-ntârzie sau nu, trenurile au dreptate.Trenurile sunt conduse de băieți cu părul scurt și cu ochi mari. Trenuri mai mici, mai mari sau mai puțin liniștite. Și ca să revenim la iubiri, iubirile sunt ca trenurile. Au întotdeauna dreptate pentru că tu n-ai de ales.

miercuri, 23 noiembrie 2011

Mă tot gândesc ce cuvinte mai încep cu mine

Astăzi, înainte de noapte, undeva între portocaliu și apus m-am împiedicat de soare și-am ținut de mână toți suferinzii din cartier până s-au lămurit că eu, eu-eu, n-am nicio legătură cu falimentul planetelor, că m-am adaptat mai ales la bere și la sucul de lămâie, că m-am scunfundat sub nămol și-am renunțat la toate privilegiile gratuite și care nu se restituie decât cu garanții din partea unor terți-statuiete, niște ființe aproape de plastic, cu pantofi împrumutați de la fotbaliști și note muzicale de fâș. 

Și-am cunoscut un unicorn foarte mic, aproape invizibil. Care până la urmă a și dispărut. Tăcut. 
Dragii noștri, 
Astăzi a-nceput unul dintre războaiele mondiale. Mulți se prefac că n-au aflat. Noi, părinții voștri, ne-am hotărât să vă spunem adevărul. Să recunoaștem că ne e greu, după atâta timp, să vă mai primim acasă. Că ne-am gândit, ne-am răzgândit, am analizat și-am calculat toate posibilitățile. Astăzi a-nceput unul dintre multele războaie mondiale.

El și ea, pe care i-a inventat altă scrisoare acum multe nopți, s-au trezit într-o dimineață departe. Departe unul de celălalt, de scrisoare, de autorul scrisorii, de ceașca mică de cafea cu miere, de plic și de timbru, de in, de mătase, de bumbac și de rafie, de cutia poștală, de războaie, de masa de prânz și mai ales de planurile alea pe care nu și le-au făcut niciodată pentru că nu vorbeau aceeași limbă. 

Dragii noștri, 
Ne-am hotărât că ar fi mai bine să uităm c-au fost războaie. Să nu mai scriem scrisori și să suferim singuri, fiecare în felul altcuiva. Fiecare cu ploaia lui de dimineață, fiecare pe drumul lui și departe de drumul celuilalt. Dragii noștri, deși e război, am închis ochii. Și pe voi v-am șters de pe harta cu planuri pe care fiecare și le-a făcut departe de celălalt. 

Lui nu-i place brânza albastră, ei îi plac bomboanele cu lichior. 
pot să-ncep și eu, 
ca toată lumea, cu vorbele alea mai mici, 
cu nisipul din pantofi, 
cu amintirile răstignite pe umeraș. 
pot să spun că mi-e greu, 
că mi-e rușine sau greață. 
aș putea, ca toată lumea, să tac. 
sau s-aleg să mă-ntind pe trotuar, 
lângă catedrala romană, 
și s-aștept. 

amintirile se sting în parcurile de distracții. 
biletele s-au cam terminat
 și gardurile au început să sară peste musafiri. 
aș putea, ca toată lumea, să tac puțin. 
virgulă. 


vineri, 18 noiembrie 2011

Condimente și expediții de șampon 3

Astăzi am cunoscut doi oameni de piatră. I-am întrebat dacă sunt fericiți și-am aflat cât costă o cutie mică de lapte. Am râs discret și m-am gândit că mi-ar fi mai ușor să râd din nou. Atunci le-am plâns puțin peste pantofi și-am coborât grăbită către cele mai liniștite vise ale oamenilor de piatră. Un fel de vise de lacrimi de melc, de prepoziții clătite cu sare de mare, de rozmarin părăsit pe calea ferată. Un fel de vise-ale mele, păstrate pentru nopți mai pline, mai puțin luminate și mai abătute decât restul zilelor. 

marți, 15 noiembrie 2011

Când s-a umplut cerul de nisip 2

Astăzi m-am hotărât să-mi schimb limitele. Le-am luat frumos de cot, le-am poftit în grădina limitelor și m-am cocoțat cu toate verbele clare și nerespectate într-un pom de zahăr când copt, când ars, ca să supraveghem marea libertate a limitelor.  Când semnezi actele de frontieră, îți dai seama că fiecare dintre potcoave are câteva drepturi. Drepturi să nu-și încalce limitele. Și-apoi te trezești singur, dezamăgit și puțin fugărit de ploaie la douăzeci de grade și te tot întrebi cât de limitat erai pe vremea când aveai și tu, ca toată lumea, granițele tale trăite și trăsnite, de cele mai multe ori pline de crivăț și de levant și de strigăte de dor și ajutor și alte fructe mai puțin dulci. Astăzi mi-am luat înapoi clinchetele, almanahul și rimele. Am zis să mai plece și limitele la plimbare. Cine n-a înțeles să ridice mâna și ochii din foaie. Și să plece.

luni, 14 noiembrie 2011

Explozie de stele în nisipul de sub valuri 1

Trăiesc în metrou. Intru, adorm, scriu o carte mai mică pe un caiet mai mare, scriu, scriu, dorm, ies din metrou, intru în metrou, dorm. Pe genunchii mei cresc arbori mici cu zâne arhivate și ochi mici nepensați. Ochi mici de metrou. Pentru că trăiesc în metrou. Și-n sufletul meu cresc țări străine și infracțiuni cu reproșuri și regrete și alte cuvinte cu r, care mai de care mai pline de libertate, mai pline de iubiri din alea mici terminate, cu concluzii fine și abrevieri triste. Pe străzile din metroul meu cresc frunze necăzute și căzătoare, cam ca stelele de sub asfalt, cam ca stelele fără podea, cam ca stelele în libertate supravegheată, stele fără ochelari, stele mișcate de sistem. 

miercuri, 2 noiembrie 2011

Reflexión, reflexionar, reflexivo - D. Carlos Castilla del Pino

DOS BIOGRAFÍAS


”Los seres humanos disponemos de dos biografías, dispares entre sí, pero dependientes una de otra. A lo largo de nuestra existencia biológica construimos ambas alternativamente. La primera de ellas es la biografía pública, la que se escenifica ante los demás, pocos, varios o muchos. La compone el conjunto de nuestras actuaciones observables y observadas. Es la que erróneamente consideramos la única vida real1 .
  La segunda la constituye nuestra biografía íntima: la fantaseada, la de nuestros deseos aún o quizá por siempre insatisfechos, la de los sueños y ensueños, la de nuestros sentimientos ocultos hacia personas que nos rodean: una vida secreta (¡y qué bien que lo sea!, como viene a decir Jonathan Franzen 2 ). Secreta porque es inobservable. De vez en cuando, sacamos al exterior, aunque, eso sí, convenientemente acicalado, un segmento de esa vida oculta y lo convertimos en público. Ahora bien, esta vida íntima no es menos real que la otra, la vida empírica, aunque es puramente mental. Pero la mente forma parte de la Naturaleza, como las demás funciones de nuestro organismo (la circulación, la respiración, el metabolismo de los hidratos de carbono, la síntesis de la dopamina, etcétera), como también los otros que con nosotros están, o el paisaje que contemplamos, o las palabras que escuchamos... Anton Chéjov hace decir a un personaje —una vez leído, me pareció una obviedad— en respuesta a otro que alucinaba: "Es una alucinación, pero la alucinación es real porque forma parte del ser humano y, por tanto, de la Naturaleza"3 .
  Esta vida de la fantasía, la vida íntima a la que me estoy refiriendo, tiene una propiedad formidable: hace al sujeto omnipotente en esa realidad. Ya lo señaló Sigmund Freud, y muchos otros antes que él, aunque no, desde luego, en el corpus de una teoría  . A diferencia de lo que ocurre en la vida exterior, en la íntima los deseos se satisfacen de manera inmediata; y esa y no otra es su función, esencial, por cierto, para la economía del sujeto —como lo es el dormir y el soñar—: la sustitución pasajera de la vida empírica. ¿Cómo sobrevivir años y años en prisiones horribles —esa es o ha sido la vida empírica de muchos— sin la vida fantaseada, por fortuna inaccesible e inexpugnable para el verdugo de turno? Gracias a la vida de la fantasía, forma figurada del deseo, podemos soportar esa otra vida a la que habitualmente reservamos el calificativo de real, la externa a nosotros, la vida social, preñada de frustraciones, errores, desengaños y sufrimientos, aunque a veces, entreverada de éxitos, depare pasajero júbilo. La fantasía, que nadie lo dude, es la ortopedia del sujeto.”