Lichenii sunt ciuperci sau stele?

Milioane de miligrame de bucăţi mici de stele care se prăbuşesc pe acoperişul nevrotic al genelor mele. Milioane pe care le numeri răbdător, în aşteptarea momentului de criză în care te vei transforma (ca toate verbele, tu ştii că eşti un verb, nu?) într-o agonie cu bucle mari, o agonie, două agonii cu multe bucle şi cu probleme mici de organizare.

Pe genele mele, ca la examenul de teoria literaturii din anul I, cresc bucăţi de stele pământii, ca şi cum - şi cu un gest elegant îţi arăt exact cum - peste pământ s-ar închide mii de clopoţei. Ştii tu, clopoţei care strigă plini de depresie postdragoste la gâtul animaleleor de pe câmp.

Milioane de gene speriate de neliniştea tulburătoare a ochilor.

Gândurile secrete ale pianistului şi compozitorului de jazz II

Bretonul foarte scurt şi codiţele lungi şi nasul deloc ascuţit, ochii de culori care mai de care, ochii de culori care mai de care şi codiţele lungi împletite. Repet propoziţii scurte când nu ştiu ce să spun şi când îmi pierd încrederea în abilităţile de socotire şi socoteli ale liricului şi magicului şi de cele mai multe ori şi cele ale vinului roşu-negru din vii scurte, foarte scurte, cu codiţe lungi şi pretenţii deloc ascuţite. 

Cred că femeile cu flori crem prinse în piept, prinse de reverul hainei sau de decolteul rochiei, femeile cu păr scurt sau cu cercei verzi, femeile cu nas subţire,de fapt orice femeie în afară de cele cu dinţi mici, pot fi prinţese. Şi literele se pot răsturna ca şi cum din portbagajul alfabetului nu s-ar desprinde nici acte, nici neîncredere, nici teama de respingere a societăţii. 

Am uitat să vă povestesc că mi s-au răsturnat pixurile şi s-au transformat peste noapte în creioane mecanice. Sau v-am spus. Copii, v-am spus? Din pixuri cu ceară, colorate şi cumva naive, m-am trezit dimineaţa - pe la opt fără zece (în poveştile mele se repetă ora opt fără zece ca şi cum ar fi al patrulea gând al magicului) -  cu o mână de creioane mecanice lipsite de orice farmec sau eleganţă. Unul negru şi altul pământiu.  

Mă gândesc că avem toţi nevoie de un soi sau altul de fericire constantă. Care să nu depindă de perne şi de papuci sau de greieri sau gângureli, un fel de fericire care să se ofere şi să se dizovle, să se deşire, să se susure şi să se transforme în smântână sau ulei sau clor fără apă. Un fel de fericire care să nu mai depindă de cuvintele inventate de străini pentru limbile în care vorbele dragi altora cad ca bombe nesuferite peste fericiri şi nefericiri cronice şi becuri călcate în picioare. Cam aşa se sparg pietrele între dimineţile de fericire. Atâta lipsă de coerenţă în zâmbet n-am mai văzut nici în poveştile zic-ei-nemuritoare. 

Pianistul şi compozitorul de jazz -I-

Pianistul şi compozitorul de jazz cu nume de maşină japoneză s-a trezit într-o dimineaţă într-un articol de ziar interbelic. S-a uitat în jur, a adunat câteva litere - vocale mai ales - şi le-a aşezat decent pe umeri şi-a plecat în căutarea unor instrumente subtile care să-i sublinieze subalternii (avea ce-avea cu vocabulele care începeau cu "sub"). 

Pianistul şi compozitorul de jazz cu pomeţii foarte pronunţaţi trecuse cu cinci ani în urmă printr-o criză sufletească profundă cauzată de premoniţia proprie-i infidelităţi. Acum că trecuse momentul şi reuşise chiar să-şi ducă la capăt sentimentele silabisite la jumătatea deceniului, se trezea în fiecare dimineaţă în alt colţ de ziar şi se spăla pe dinţi cu anunţuri publicitare, îşi făcea cărarea cu semnături pretenţioase şi de cele mai multe ori sorbea o gură de cafea mediteraneană căţărat pe prima literă (majusculă fără greşeală) a titlului. 

Pianistul şi compozitorul de jazz s-a născut într-un spaţiu vizual, aproape mut şi cu diferite boli genetice. Un şanţ beteag, ca o ieşire celebră dintr-un pub interbelic. 

Într-o dimineaţă, îndreptându-mă cu ochii închişi spre o tavernă de secol XXII cu gândire de dezordine frumoasă, m-am lovit de o notă muzicală pictată cu cenuşă de lemn de fag şi flori de salcăm care între timp trecuse prin stadiul de pian şi uneori de compoziţie de jazz. Am zâmbit, am scris o poveste-scrisoare şi-am uitat. Mi-am amintit astăzi.  

Linişte şi linişte. Puţin zgomot şi-un scârţâit de chitară-vioară prăpădită printre descântece şi teorii despre emigranţi şi zile de sfârşit de săptămână-lună şi întuneric, lăsat de seară, bărbaţi nefericiţi şi femei înfumurate. Femeile capricioase şi încurcate, altele decât cele înfumurate, sunt linişti mai mici care se zbat în mintea bărbaţilor cu nas de fluture şi ochi aproape nedeschişi. 

Despre purici

Am citit într-o zi un articol despre care nu pot să povestesc nimic. Pentru că titlul mă ascunde pe mine pe jumătate liniştită şi din încheiere, semnătură şi poză m-aş dezlipi ca o gumă turbo de pepene galben. Ca o bucată de copac, de răşină şi coajă care lasă sub ea trupul rece şi neinspirat al majorităţii nefericite. Pe mine sărbătorile mă cam supără şi mă fac să scriu fără gânduri. Să-mi scriu neliniştea pe coji de portocală, să le altoiesc cu căpşuni mici şi să le copiez cu acelaşi parfum neterminat, puţin amestecat cu apă şi de cele mai multe ori nepulverziat. Parfumurile sunt făcute ca să se transforme în articole. Sunt atât de interesată de mine însămi încât de câte ori mă aşez în faţa unui ziar îl transform în degetul meu mic şi-n bucata de guler care-mi lipseşte, în nasturele de sus al cămăşii mov şi mai ales în fluierul pe care l-am uitat undeva pe cântarul unui burghez încăpăţânat. 

Frunze de măr care-şi înghit dorinţele fără apă

Într-o zi m-am căţărat pe o mină. Şi-am ajuns în vârf, aproape mulţumită de nereuşită, m-am uitat în jur, mi-am amintit de câteva librării şi-o mână de taxiuri dinspre aeroport spre oraşul cu ocean şi turn şi felinar, şi mi-am lipit urechea de muzică. Am ascultat, i-am povestit, i-am îndrăgostit notele de corbii rătăciţi, i-am sugerat câteva boabe de fistic pentru buze şi-am plecat capul ca să mai ascult puţin. Şi corbii s-au întors orfani, dimineţile s-au descris singure, firele de păr blond s-au prins cu clăparii de pian şi corbii s-au mai întors o dată ca să vadă dacă nu cumva au răsărit frunze de măr deja uscate. 

Şi mai e şi seara. Într-o seară, destul de devreme, m-am întors de pe mină. Am ajuns la bază, am dat raportul, l-am primit înapoi deşi nu-l meritam, m-am văitat, m-am ascuns sub prima treaptă şi m-am simţit vinovată. 

Şi dorinţele mele despre neexplicare. Aş putea să trăiesc într-o lume de oameni care nu tac. Să nu tacă nimeni niciodată. Aş încerca să-mi pun frunze în urechi (dopuri n-ar exista nici măcar la magazinele de macarale) şi mai ales mi-aş deschide bine ochii cu rădăcini de plante populare. Mi-aş blestema dorinţele din lumea cu tăceri, i-aş implora să se oprească şi-apoi, dimineaţa, foarte de dimineaţă, dimineaţa de după coborârea de pe mină, le-aş spune încet la ureche ceva despre o lecţie de schi şi despre cum fără ultimul pas e ca şi cum n-ai fi învăţatat nimic. Şi-aş aştepta să se trezească şi să-nceapă din nou zarva. Netăcerea şi neîncetarea m-ar salva de la nopţi nedormite pentru că există frunze de măr care-şi înghit dorinţele.