sâmbătă, 30 octombrie 2010

Detalii despre laşitate. Tratat. Biografie. Atlas.

Şi ea, prinsă undeva între unghiile nu prea lungi de femeie-copil-om-cu-unghii-nu-prea-lungi şi sentimentele de vinovăţie, îi spuse aşa:

Dragul meu, 

Patru e linişte. Şi furtuni mărunte între blocuri, pe scările băncilor private care nenorocesc continentul, licurici mărunţi peste iubiri îngropate. Şi eu visez. Şi visez că dorm, că în visele mele somnul încearcă să mă convingă că originea ochilor s-a pierdut în tatuajul asiatic al unui strămoş legat de mâini cu bucăţi subţiri de obligaţii sociale şi că rochia a fost urâtă. Ne lipim pleoapele. Şase lacrimi, când în iunie se dezleagă câinii. M-aş fi bucurat să nu te cunosc. Mint. M-aş fi bucurat să te cunosc. Şi nu te cunosc. Visez din când în când că, într-un an relativ bisect, am purtat un tricou albastru- foarte albastru-, o ameninţare sănătoasă care m-a făcut fericită şi-o mână-n păr, ca să nu pară prea puţin. Şi visez şi eu. Şi mai visez, dragul meu, până când, într-o zi, o să visez din nou. 

Cu prea puţină sinceritate,
Zdrang. 

vineri, 29 octombrie 2010

Întâmplări înainte de vreme

Într-o librărie mică, undeva în vecinătatea cea mai intimă a liniilor de tramvai, l-am văzut astăzi pe Harry Potter. L-am recunoscut. Şi el pe mine. M-am uitat în ochelarii mari -la modă din nou după veşnicii de ruşine- mi-am dat seama că e el şi i-am zâmbit cumva fără voie; mi-am cerut iertare pentru că n-am văzut niciun film cu domnia sa şi pentru că nu mi-am permis să-i răsfoiesc cărţile, şi-am ieşit nelămurită din librăria cu tramvaie. Cam despre asta e vora, îmi spun. Toată existenţa mea se învârte în secunda numărul treizeci şi cinci din ziua cu v a anului cu plus şaptezeci şi cinci, în jurul unui personaj fantastic devorat de copii şi părinţi şi despre care nu ştiu nimic altceva decât că l-aş recunoaşte în orice situaţie, oricât ar fi ea de reală şi nerealistă, dar cinstită. M-am îndreptat nemulţumită de mine spre magazinul cu cosmetice fermecate şi mi-am cumpărat ceva cu dungi ca să mă mai scoată din atmosfera de peliculă dictată de stilouri magice impresionate de daimoni copilăroşi pregătiţi pentru mărţişor în luna octombrie. 

Ca să nu rămân speriată am adăugat un kilogram de gutui necoapte. 

Zenet - Un beso de esos



Los dos se creyeron un "Singing in the rain..."

marți, 26 octombrie 2010

Despre alţii

Eu, eu nu am maşină. Muncesc pentru taxi, pantofi şi din când în când tramvaie, autobuze şi fire, cum le spunem aici, în oraşul pe care l-am închiriat acum cinci ani şi aproape o lună. 
Eu, eu beau cafea. De vreo trei ani. Mai în plic la cuptorul cu microunde, mai la filtru altcuiva, mai la câte-un bar frumos cu lapte mic la cutiuţă. Cu linguriţa aruncată-n cana transparentă sau cu fulgi. Cu lapte natural, vă rog. 
Eu, eu vorbesc singură pe stradă. De obicei în altă limbă. Numai când ştiu că nu m-aude nimeni. Dar câteodată din senin apare un biciclist deloc surd care se-ncăpăţânează să-mi asculte gândurile. Şi tac. Sau nu tac. 
Eu, eu mă plâng destul de des. Cui nu trebuie şi despre lucruri neimportante.Imediat după, mă simt vinovată şi mă plâng pentru că mă plâng prea des.  Şi încerc să nu mă mai plâng. Şi nu reuşesc niciodată. 
Eu, eu credeam că am un sistem de valori. Dar când am ajuns nu se mai vindeau, aşa că mi-am luat un coş de paie şi le-am aruncat acolo pe toate. Ochii mei sunt atât de deschişi că mă dor. Valorile mele n-au sertare.
Eu, eu strâng facturile pe frigider şi nu mă uit niciodată la ele.
Eu, mâine.

luni, 25 octombrie 2010

Dimineaţa lui octombrie amar

M-am  trezit acum câteva minute cu idei selenare şi fraţi de iubite de fraţi inventaţi. M-am trezit mai importantă şi mai serioasă decât m-am culcat. Am adormit cu gândul la vreo draperie încă neînţeleasă şi m-am ridicat din pat de parcă peste noapte m-aş fi prefăcut în Siddartha şi mi-aş fi mâncat propriile nelămuriri, de parcă nu numai că n-aş mai fi eu, ci nimeni n-ar mai fi ce era înainte să mă muşte purecii din Personalul în care n-am urcat. Despre Nirvana şi Samsara nu ştiu să scriu. Dar ştiu că portocalele au coajă şi sâmburi. Şi că atunci când, dimineaţa devreme, te trezeşti cu senzaţia că n-ai găsit răspunsul, dar ţi-ai pus întrebarea, e cât se poate de posibil să fi nimerit într-unul dintre cuvintele astea nepretenţioase din altă limbă şi, pentru că nu ştiai unde eşti, să te fi întors grăbit spre casă, unde, chiar dacă verde şi subţire, te aşteaptă canapeaua.

vineri, 22 octombrie 2010

Dragă ........

Astăzi m-am hotărât să scriu o scrisoare aproape la fel de scurtă ca părul copiilor foarte mici, aproape nenăscuţi. Ce-mi mai place să zic "aproape" când sunt departe! Scrisoarea mea e scurtă şi plină de emoţie, scrisoare cu mâini subţiri şi nervi călcaţi cu fierul memoriei, scrisoare plină de scrisori pline de amintiri săpate în piatră şi nesăbuite. Ar putea fi scrisoare de dragoste. Sau de despărţire. De frică şi de ruşine şi de remuşcări încă întreţinute cu vinovăţie. Scrisoare de fugă, plină cu scuze neizbutite, scrisoare pentru oameni proşti sau buni, scrisoare de oglindă sau de măr muşcat în plasă de rafie. Scrisorile mele pot fi de toate felurile. Scrisori cu scrisul meu, încă nescrise, dar bine structurate, pe note muzicale şi cantităţi de consumn. Mai scriu puţin 

joi, 21 octombrie 2010

duminică, 17 octombrie 2010

A fost cândva o rândunică foarte mică. A mai crescut şi şi-a pierdut câteva aripi şi-o ramură de pin. Puterea s-a transformat în putere şi rândunica s-a speriat de câte ori a putut de orice enigmă socotită invers. A fost cândva o rândunică foarte mică. Acum zboară.

No quiero

Una noche en la que las princesas se dieron cuenta de que los cuentos no eran cuentos. De que en la historia quedan manchas de perfume y de que, aunque nadie lo sepa, hay alguien en algún sitio que se está apuntando todos los dolores de los arrepentimientos. Las princesas que, antes de la madrugada, se encienden cigarrillos y se dejan llevar por cada uno de los pasos de baile del recuerdo. Hay una cierta forma de hacer las cosas. Y es esa la que no te deja dormir y la que te hace prepararte para volver a la lista de precios cuando, una vez tomada la decisión, te acuerdas de que no hay ninguna razón para no hacer las cosas bien. Es así, dicen. Y nadie lo ha comprobado alguna vez. Casi descarada, casi sin querer, la ventana abre sus anillos y se estira en la cama de algún desconocido. Por rabia, las noches se confunden con la b de las esdrújulas. Siempre ha sido fácil. Hay algunos que no lo entienden. El resto, los sabios, se han enterado de que desde abril hasta octubre sólo pasa una gota de tiempo, sucia y tímida como los cuadros que nunca has pintado. Píntate la cara con realidad. Aquí está mi decisión. Ahora vamos a tirarla por los anillos de la ventana cerrada.

joi, 14 octombrie 2010

Facto Delafé y las Flores Azules - Enero en la Playa

Arta se leagă cu puţină făină de grâu

Mai acum vreo trei zile şi-un pic mi-am aruncat sticlele din ochi într-un pahar plin cu nevăzut. Şi-am măsurat din nou cu pete mici de cărbune toate minutele neterminate. Într-o toamnă cu târziu clasic am sărbătorit silabisirea weekend-urilor şi-a genitivului, am colorat fiţuici cu note bune şi note triste şi de câte ori m-am împiedicat de-un soldat îngâmfat l-am transformat în sunet de telefon fix. Mi-am spus apoi că poate e momentul să-mi scot diploma de vrăjitoare de sub pat şi exact înainte să ningă mi-am croşetat un fular mic cu ciucuri mari ca să mă laud fără prepoziţii. Mi-am acordat chitara cu pensula. Şi-am hotărât împreună cu toţi cei fără putere de decizie că soarele e mai mult măr decât lămâie şi că e timpul ca pentru dragostea sirenelor să se îndure lupte cu durerea dorului şi mai ales cu doi litri de vin şi-un pic de zahăr în vodkă. 
"Înainte să apară oamenii, nici nu mi-ar fi trecut prin cap că licoarea şi licuriciul s-ar putea ţine de mână." - zise un domn cu cearcăne, puţin supărat pe televizoare. 

luni, 11 octombrie 2010

Apa de dinainte de noiembrie

Pentru că, îmi imaginez şi eu, trebuie să fie puţin cireaşă-acră să nu poţi să spui ce vrei. Să trebuiască să-ţi inventezi spaţii goale, să dai afară mobila şi prăjiturile din câteva sectoare mărunte ale creierului ca să poţi să depozitezi dureri care n-au voie să se dezbrace, care n-au timp să-şi coloreze urmele cu creta de pe buzele altcuiva şi care, mai ales, răcesc de fiecare dată când cade tavanul bazinului olimpic din oraşul cu ape crude. Vacanţele de iarnă trebuie să fie aproape ca un cozonac care nu creşte. Şi nedefinite, cremele de corp trebuie să se tranforme în explicaţii neînţelese şi mai puţin acceptate decât orice licoare roşie în pahar cu picior. Probabil că cineva bate ţara mea cu piciorul. Şi eu aştept strânsă în braţe de cana cu clopoţei.  

vineri, 8 octombrie 2010

Explicaţii supărătoare

Când lucrurile încep în martie şi se termină la opt fără zece cu convingerea că nu se pot uita înseamnă că nu se mai termină pentru că n-au început şi că florile de gutui s-au pierdut printre dinţii pisicilor alcoolice, că inelele albe se transformă în unghii de soc şi că, aproape imposibil, bucăţi de pâine albă se sparg în ochii coloraţi ai păpuşilor de sticlă din filmele britanice.

marți, 5 octombrie 2010

Mi-e cam dor de iarnă şi-aş vrea să-mi treacă



Să ascult hârtia când se îndoaie, plăpândă sub mână europeanului cucerit de venele cireşilor. Şi să nu-mi găsesc instinctele întoarse pe dos sub apele dezordonate din bibliotecă. Uite! Acolo sus, departe, mai aproape de cearcănele cerului decât de oraş, o linişte curioasă, agăţată pe o sârmă rămasă singură. După concert sârmele rămân singure şi liniştite, care mai de care mai simandicoase, şi se ascund pe sub porţile miniştrilor absenţi. Şi eu sper acelaşi lucru. 

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Pentru cine nu ştie cu câte cuvinte se cumpără kilogramul de gheaţă, să caute soarele. Şi când l-o găsi, să-mi dea de veste. Aş avea câteva economisite. Mulţumesc.