Când te loveşti de oameni care vând bani, îi loveşti în genunchi şi le rupi genele cu privirea şi plângi în locul lor buzele crăpate, se strecoară în centrul comercial un vânt simpatic, aproape colorat cu carioca terminată, te pune frumos alături de victimă într-o tavă plină cu zambile şi vechituri şi te vinde la promoţie, mai mult încântat decât dezamăgit, mai mult sălbatic decât soldat, mai puţin îndurerat şi aproape cu satisfacţia celor care uită să te cheme la cină în ziua cea cu taine multe şi rădăcini puţine. Şi-atunci te-apleci cu grijă, îţi legi şireturile lungi, murdare şi două la număr şi te mai gândeşti o dată cum ar fi să loveşti un om cu florile tremurânde ale tulpinei de femeie la cumpărături.

Astăzi am alergat repede repede printr-o sfoară despletită. M-am întâlnit cu o voce răguşită şi cu un Ţ mare de mână. Eu sunt luna decembrie. Numele tău de familie e o sărbătoare cu săpun şi boabe mici de mărgăritar.

Şi laleaua.

Laleaua îşi spală mâinile şi ochii în fiecare dimineaţă. Are ochelari de pisică, plini de baloane goale, şi cu ei vede norii şi se zbate să-i mănânce în cel mai subtil şi elegant chip. Astăzi, la un balcon din ţara (fără la) lelelor, două fete tinere îmbrăcau un singur costum bărbătesc - negru şi necălcat. Brăduţul imatur de lângă soare îmi spune că ar trebui să atragem atenţia stimabililor neascultători asupra faptului că un costum bărbătesc nu este egal cu două femei tinere. Îl ignorăm, şi eu şi laleaua, din sentimente de solidaritate cu opera şi cu cerceii de lemn. Astăzi, foarte devreme, m-am ascuns într-o cutie de lemn albastru împletit cu rădăcini de păr blond şi m-am certat timid cu laleaua-regină. Apoi cele două femei s-au transformat în calorifere reci pline de haine ude de bărbat necăjit.

Legalizarea mâinilor de spumă

Eu, care nu sunt notar al niciunui Ilustru Colegiu Notarial, certific faptul că pe o stea îndepărtată, cu nouă colţuri strâmbe şi-un ocean de ciocolată călduţă, o pădure de fragi înalţi şi grădini cu fluturi fără rădăcini, se vorbeşte româneşte şi din când în când, numai dacă ceainicul-şef îşi doreşte, se adaugă cuvinte stropite cu cerneală australiană.

Şi pentru a se consemna, în scopurile oportune, declar pe propria răspundere de pe scaunul meu înalt de catifea, căptuşit cu pungi goale de plastic şi cu spătar emoţionat, că brăţările cu stele la încheietura femeilor se vor plăti de către beneficiarii zâmbetelor cu cecuri crem, nici prea dulci, nici prea sărate.

În steaua de pe încheietura iubitei tale trăiesc munţi de dragoste ciobită şi-o lalea.

Despre Post Scriptum

Cu dinţii înfipţi în marmura de portocală amară, băieţelul primea sfaturi, dădea înapoi bocanci rupţi, colora cu degetele mici şi îşi rupea crengile arborelui genealogic prin minuni dezbrăcate de vis. Copiii se plimbă cu norii.

P.S. Oamenii mari se agită în maşini gri pe şosele şerpuite. Ne-am trezit la cinci ("şi douăzeci" -ştiu, ştiu, ştiu :) ), ne-am pus centurile, am inventat nişte ciorapi de hârtie cu varză, eu am povestit ceva sofisticat macilor care nu erau niciunde şi în general n-am mers nici cu norii, nici cu caleaşca, nici cu intercity de opt seara, ci cu maşina la cinci dimineaţa. Să nu piardă fata orele! :)

Mulţumesc, diacriticule!

Ochi-seminţe

Ştii, cred că ochii tăi mă sperie. Cred că visez că te cunosc, apoi dispari, nu te mai cunosc, te cunosc de departe şi ochii tăi mă sperie. Genele lungi şi sprâncenele aproape pensate. Ştii, cred că încep să cred în lanţul de vieţi din carte. Cartea din Gara de Nord. Cred că într-una dinte ele (nu, nu în toate!) te-am cunoscut şi-am râs. Cred că nu mă speria nimic. Eram doar liniştită şi mă miram de cum pocnesc seminţele de smochine între dinţi. Şi dinţii tăi se hlizeau pe sub buzele groase, eu te întrebam de ce pielea mea e altfel decât a ta şi mă supăram pentru că nu-mi răspundeai niciodată cum trebuie. Să fi fost în urmă cu trei-patru suflete. Patinele se şterg de iarbă, scrisorile se plătesc la poştă şi sperieturile cauzate de ochi din alte vieţi se ornează cu seminţe coapte de smochine-domnişoare celebre printre nucii-copaci. Şi ochii tăi mă sperie.

Mobilier

În şifonierul meu bat inimi. Aleargă caise deshidratate în căutarea cutiei cu suc de ananas. Animale sălbatice, mitraliere cu cozi lungi şi ameţite, oglinzi sparte şi hârtii îmbibate cu memorie. Printre rafturi, sertare şi umeraşe fără mâini, papucii recită cuvinte din dicţionarul şosetelor, eşarfele mângâie pantalonii şi fustele se înjură cu cămăşile albe în trafic. În 1968 şifonierul meu nu se născuse. Caisele erau mai puţin deshidratate. Sucul de ananas se bea din cutii de lemn şi existau atât curele de piele, cât şi arbori de unt. Poate în 1968 nu trăia nici copacul din care astăzi strigă îndurerate urechile acelor, dar la mine în şifonier bat inimi pline cu bani munciţi şi romanţe la distanţă.

Aşa de multe poveşti şi doar un vis amărât

Povestea dispare de câte ori deschizi ochii. Visele sunt decorate cu frigidere pline cu pahare goale de iaurt şi bătrâni apucaţi cu braţe pline de corcoduşe verzi. Povestea nu s-a mai spus pentru că de printre ceruri câteodată cădeau linişti şi pentru că personajele erau nerăbdătoare şi se speriau de toate păsările fără o aripă. Aşa, pur şi simplu, se năşteau copii cu ochi mici, copii în stare de ebritate de la primul suflu şi se vindeau droguri uşoare, aproape nesimţite, care se căţărau pe degetele lor de abia veniţi, îşi puneau masca unei iubiri fără trecut şi se aplecau câteodată să adune de printre pietre liniştile căzute odată cu lumea. "Aştept să treci strada." "Mai ia o gură." "Fă-ţi temele." "Să nu fumezi!" "Dacă ai ştii dumneata, pruncule, câtă dragoste zace în mânuţele tale..." Dintre visele cu profesori bătrâni, aşezaţi pe scaunele din liceu, care îţi găsesc numele într-o cărţulie de literatură, nu mai rămâne dimineaţa decât senzaţia unei curse cu scaunul de birou şi amintirea unui cer maroniu din care nu cădea nimic. Şi-apoi copiii sunt atât de răsfăţaţi...

În ochii tăi cresc flori curate, îi spune. Şi se ridică. Se apropie de fereastră, se întoarce şi-şi aduce aminte că a uitat pantofii la uşă.

În poze picioarele ei sunt calde şi respiră fulgi mici îngheţaţi. Da, ea e femeia cu zăpada.

Să-ţi fie tare drag fără să ştii de cine trebuie să fie aşa un chin!

Trăiesc într-o cifră. Şi ascult bachata cu mâinile bine înfipte în păr. Trăiesc într-o cifră. Trăiesc frumos.

Oare Aladin doarme pe burtă?

Când la şase dimineaţa îţi tremură picioarele de teama unei furtuni de cuvinte, cifre şi vise îngropate în sandale decupate în mijlocului unui ferburarie plin cu animale de case, e doar şase dimineaţa. Poţi să-ţi imaginezi că e Florida, că ai treisprezece ani, că există insecte care cred în minuni şi-ntr-un Dumnezeu cu două picioare, poţi să te apleci peste balustrada de lemn şi să te întrebi cum ar fi să arunci foarfeca în vişini şi tot n-o să fie altfel. E doar şase dimineaţa. Marţi. E zgomotul dulce-ruşinos al centralei, sunt sute de distanţe care apropie oameni mincinoşi, prefăcute în mişcări reci de crocodil onest, e singura noapte în care reuşeşti să dormi, singura perna de pe care curg cuvintele altcuiva şi, orice ai face, oricât ai pretinde că lacrimile sunt de la căscat şi oricât ai încerca să găseşti explicaţii, nu e nimic altceva decât şase dimineaţa, marţi, în februarie. Ce să mai zic de an?

King-Kong/Kinkón

Pe vremuri purta copii smiorcăiţi de lemn în urechile lungi. Are nasul plin cu gura-leului şi ideile i se dezvolă întotdeauna cu doi paşi înainte de vremea rea. Chiar dacă nu toţi avem ochelarii atât de sănătoşi încât să-i distingem pupilele. E singurul om fericit. Kinkón(*). Plin de beton pe sub bălţile golite de silabe, cu inima-n două ape de teama secetei. Omul nefericit. Kinkón

(*) http://www.kingkongparasiempre.com/

Despre orice altceva

Dacă aş putea să scriu cu dinţii. Şi-aş clăti cu vocale toate minciunile pe care aş fi vrut să le spun. Mă creionez cu tuş albastru pentru ochi mici. Eu vin, tu erai aici, eu mai stau, tu pleci puţin în ocean, eu mă înec în chiuvetă, tu repeţi spre răsărit. Pare mai puţin circ acolo, zici. Oraşul regal, oraşul real, mă înec în oraşul telefoanelor cu treizeci şi cinci de minute căzute-n cap şi trezite cu pere prea coapte târâte pe coapse de femeie tânără, tânără sau bătrână, femeie cu ochi plini de întrebări despre timp, despre iulie, despre ţara berilor negre şi despre realitatea regilor fără becuri. Oglinda atârnă pe dulapul cu pijamaua nouă, perele se topesc sub coapsele femeii, femeia cu răspunsuri despre televizor, cuvinte cusute cu flori uscate şi zile care n-au nicio legătură cu luminiţa roşie a cablului care leagă două inimi în explozia dorinţelor căzute în ocna oceanului. Prea multe substantive pentru limba care se supune verbului "a avea".

:)))

Semnătură invizibilă, indescifrabilă şi de hârtie.

Şi din senin...hop! Opera de artă răsare din lipsă de talent!

Rezumat.

O zi în care să ţi se ofere o dimineaţă care începe pe la ora două, puţin frig blând, câteva zâmbete, un pliculeţ cu numele tău şi-o mână de bani, alte câteva zâmbete, un cappuccino într-o ceainărie aristocrată, câteva hohote de râs, puţină treabă care nu e a ta, dar pe care o faci cu drag, "cheamă-mi şi mie un taxi, te rog", optimism, perspectiva unui weekend plin de nimic, un telefon, o propunere grea, un drum scurt într-un taxi plin de fum, dar cu vocea ta curată la telefon, câteva negocieri inutile, o plasă cu acte şi promisiunea unor pumni cu bani (de data asta fără pliculeţ- probabil), două chipuri dragi zâmbitoare şi ele, încă o ceainărie care spune şi noaptea bonjour, la fel de aristocrată (mă tot întreb care cappuccino mi-a plăcut mai tare), recuperarea paginilor cu Dragostea în vremea holerei, o veste frumoasă pe care o împart în secret cu tine, un buchet de trandafiri tatuaţi cu bucurie, oboseala şi ameţeala, vorbesc cu tine pe scări, număratul paginilor, surpriza- 180 = 250- , mă plâng pe unde-apuc, nervi, cutiuţa cu mâncare, linişte, începem, pagina 12, de-aici începe greul, mai vorbim puţin la telefon, mă doare jumătate din cap, cred (insist-cred!) că lui Julian i-a plăcut ce am scris aseară, e ora unu, zâmbesc, Antonio a zis astăzi câteva fraze perfect.

Nu ştiu cum se deosebeşte oftatul de suspin. Amândouă pun viaţa din bărbie între paranteze şchioape. Nu ştiu. Şi nici nu întreb. Mi-e ruşine.

Îmi plac pastilele de crin şi tombolele la care nu câştig

Astăzi mi-am dat seama că îmi plac lucruri despre care nu credeam că ar putea intra vreodată pe lista verde cu floricele roşii. Îmi plac cărţile care în geanta plină cu globul pământesc (în pantă, ca toate globurile), se murdăresc cu ciocolată primită cadou şi-apoi cu o mişcare blândă a arătătorului sunt ca noi. Adică îmi plac cărţile sincere şi serioase, care nu se sperie de scăpările cutiei cu ciocolată. Îmi place să văd, din autobuzul aproape nou, ce fac oamenii în apartamentele de la parterul blocurilor de pe Lidia. Îmi place să-mi pun şosetele pe calorifer. Şosetele mici, crem, cu desene, şosete pe care le-ai văzut şi tu, pe care poate le-ai visat sau care poate sunt ale tale. Ieri mi-a placut să stau două minute pe o bancă aproape căzută-n Bega. Astăzi mi-a plăcut să-l mituiesc pe Sartre. Am negociat, m-a înjurat, i-am smuls adevărul (i-am mai lăsat puţin fiinţa) şi până la urmă l-am cumpărat cu cinci lei de la reduceri. Îmi place să primesc ciocolată în cutii galbene şi s-o împart. Ceilalţi să mă refuze şi s-o iau acasă ascunsă în geantă, lângă Sartre, rujul pe care nu-l folosesc, portofelul deschis şi pixul cu dinţi. Lista verde nu e verde, n-are floricele şi nu prea există. Dar o mai caut. Poate, dacă-mi place, mâine o pun şi pe ea pe listă.

(*)Astăzi am văzut în troleibuzul 16, pe marginea de plastic a geamului, frumos înşirate, oase şi resturi de peşte. Mă întreb cui i-o fi venit ideea să mănânce peştişori într-o excursie prin centrul oraşului.

Dimineaţa devreme

Întorci hainele, uşa şi palmele, se crapă pentru tine trei paragrafe vechi, scrise mărunt, cu litere neconvenţionale, te ridici pe vârfuri, întrebi de ce e aşa şi nu dincolo- în sufragerie sau pe sub covor, mai visezi câteva boabe de năut pline cu porţelan necopt, te întrebi câţi oameni îţi poartă numele fără acordul doctorului de cifre, câte şosete schimba Napoleon pe săptămână, dacă ai nevoie de cretă pentru compot sau se poate şi fără, arunci cheile pe cuier, sari peste cablul de la plaja electrică, mesteci câţiva plopi neascultători şi dormi, mai dormi, mai dormi puţin, pentru ca la un moment dat să te trezeşti uimit de toate figurinele de ceai pe care le colecţionează bufonii când îşi pierd fularul. Şi-ţi mângâi barba aproape convins că există case mici de beton tânăr pe sâmburii cireşelor.

Miriam şi John - printre alţii

Miriam şi John nu s-au cunsocut până acum treisprezece vieţi. De-atunci se cunosc şi se recunosc, se mângâie şi se spală pe mâini dimineaţa - când împreună, când pe sub alte ceruri. Ar fi un fel de amestec colonizator-indian, frunze-perne, vestic-oriental, douăzeci de ani-şaizeci de kilograme, deschide geamul-închide muzica. Dacă cineva ar vrea s-o spună, ar putea fi o poveste frumoasă. În general se tace, se ascunde şi se tace din nou şi cadouri frumos împachetate pline cu talent pentru aperitiv - ba masculin, ba feminin - se pierd în bălţi pline cu Miriam şi John - ba cunoscuţi, ba necunoscuţi. Astăzi pe Miriam n-o mai cheamă Miriam. Pe John ştim toţi cum îl cheamă. Mai ştim- doar unii- că erau poveşti cu cai, poveşti cu tancuri, cu forme şi compozitori, mai era şi perfectul compus şi accentul strâmb, erau de toate şi nu mai rămânea nimic când venea vorba despre Miriam - pe care n-o mai cheamă Miriam- şi despre sandwichul de pui cu pietre de moară. Pe mine mă dor unghiile, pe John îl roade curiozitatea şi Miriam stă agăţată deasupra vieţii următoare. Pe mine mă sună Rebreanu la şase dimineaţa şi în multe dintre vieţi nu-i răspund. Pe Miriam n-o cheamă Miriam şi pe John nu mai ştie nimeni cum îl cheamă. Unii îşi mai amintesc de prânzul la care Miriam şi John n-au invitat pe nimeni.

Sub coaja de nucă nervoasă .

În papucii de casă ascunde nuci bătrâne, strânse şi numărate de câte ori simte durere. Papuci albi, câteodată murdari, căptuşiţi cu nuci moarte şi picioare aproape zvelte. A avut întotdeauna impresia că una dintre şuviţele de păr salvat ar trebui transformată în coadă împletită de veveriţă. Filozofia e aproape simplă: să numeri orele peste ocean fără să le treci, să pretinzi că există gene de sus care se amestecă sălbatic cu cele de jos şi să crezi orbeşte în tot felul de papuci de casă. Cutiile pentru bijuterii sunt aşa de snoabe încât urechile ei atârnă fără cercei şi fără auz, modeste şi coapte ca o vacanţă de iarnă cu prosop legat la cap. Din trei în trei anotimpuri visează acelaşi tablou. Aproape două sute de lei noi şi-o mână de nisip ud. Câteodată doarme la etaj. Sau într-un castron cu salată asortată. Visele se păstrează la rece în nuci moarte ascunse în papuci de casă. Morala e aproape aceeaşi: să te tot îndrăgosteşti de o pijama gri şi-o oglindă atârnată provizoriu pe uşile de lemn de cireş plăpând ale unui dulap plin cu mitraliere!

Cuvinte cheie: mii de flori de cocă albastră şi-o roată de bicicletă ruptă şi nostalgică.

Ai putea să deschizi geamul. Să se usuce podeaua. Îmi place sucul de mere în cutii mari de carton. Am visat o felie de somn tulbure pe o plapumă întinsă în balconul închis. Tu dormeai pe suportul de rufe şi încercai să mă convingi de ipocrizia pătrunjelului . Nu ştiu dacă există dulceaţă de mac. M-am trezit supărată pe toţi indienii taino. Mucegaiul apare doar de plictiseală. E puţin inutil să ardă caloriferele dacă dormi pe balcon.

Partitură sub picioare desculţe

Aveau cincisprezece ani şi păr în două culori. Astăzi locuiesc în Paris. Câteodată se întâlnesc cu John Ono Lennon. Mănâncă toţi trei salată cu ridichii negre şi vorbesc despre şobolani, literatură cehă şi bagaje pierdute înainte de plecare. Câteodată, când plouă cu castane nefierte, se ascund în holul celui mai mic cinematograf din partea de est a oraşului. Decorul e aproape întotdeauna plictisitor: Lennon rage nervos, ele se întreabă de ce au cinci cercei în total şi spectatorii se îneacă în subtitrări forţate. Pe sub scaune stafide vechi plănuiesc operaţii estetice costisitoare. Afară plouă liniştit cu stropi împrumutaţi din alte versiuni ale aceluiaşi bar. Dimineaţa se despart somnoroşi: Lennon, cele două femei şi cornuleţele cu căpşuni. Tandră şi nefericită, divinitatea vrea să cumpere şi localul de lângă. Corul răspunde amărât: "Nu, astăzi nu. Astăzi Lennon doarme în parc. "

Ruşine tânără cu capacităţi deosebite de îmbujorare şi regret. Caut chip.

Aripi prea întinse

Poate pentru că sunt prea multe bibelouri albe cu ochi nehotărâţi. Pe casa scării se aud din când în când înjurături imigrante. Cincisprezece zile se pot împrumuta uşor, fără cont, dintr-un cântec din sud. Lunea îşi aşteaptă angajaţii cu picioarele crăpate. Umor galben-maroniu. Pe acoperiş se rostogolesc grăbiţi îngeri de ceară vie. Personaje masculine de telenovele mexicane. Zăpada se topeşte odată cu aşteptarea bărbaţilor care nu au văzut Europa. Pe drum, într-un sat mare, cu biserică, şcoală şi spital, copiii dau ouă pe dulciuri. Peste uşile de la intrare cade un fel de faină cu miros de buruieni inconştiente. La noi se vând lustre, becuri şi lampadare la kilogram. E întuneric oricum. Curtea interioară se uită înapoi spre tinereţile celor neprefăcuţi. Străbunicii mei au fost în război.

ART

Scut de neîncredere

Nu cred în hainele parfumate. În pateul de gâscă şi în ochii de sărbătorit invidios. Nu cred în telefoanele tremurânde. Şi nici în distanţa dintre Galicia şi New York. Pur şi simplu nu cred. Nu cred în avioanele verzi, în pauza de masă şi în pâinicile rotunde. Pereţii se pot îmbrăca în alţi pereţi. Nu credeţi în pereţi! Nu cred în cele zece ore cu maşina. În dimineţile la piaţa de lângă somnul tău. Nu cred în planurile întrerupte de câteva note muzicale şi două săptămâni de tăcere. Printre sforile cu rufe se plimbă neîncrezătoare zgomote de somn. Nu cred.

Sar peste ciuperci. Câmpii de muzică tandră.

Eu sunt Irina. Şi Veta. Şi Borges. Şi domnul din colţ. Domnişoara coafeză. Şi Marlon Brando. Câteodată, dar mai rar, ofiţer. Am şi nări de miner şi mâini de bucătăreasă la palat. Sunt aşa de obişnuită că mă sperii. Mănânc peşti fără cap, cu oase nervoase şi ochi înecaţi în găleata de gunoi. Cu ceapă roşie(aceeaşi). Cumpăr ciocolată cu tablete uşor delimitate. Uit să iau coş la intrare. Cumpăr plăsuţe mici şi dau bani pe taxi. Ajung acasă şi mănânc în pat. Paturile n-au vârfuri. Scriu cu picioarele pe geam. Un geam secret pe care intră spiriduşi-ciobani cu turme de cinteze. Greşesc des. Îmi plac oamenii care nu se supără când nu pot sau n-am chef să vorbesc la telefon. Am biciclete în urechi, clame albastre în păr, pe partea dreaptă, gânduri vărgate în pumnul picioarelor şi nervi în sertare. Îmi place aşa de tare să văd cum artiştii sunt aplaudaţi de alţi artişti, încât aş putea să fiu dansatoare de rumba şi să alerg pe acoperişul muzeului cu un sac de mandarine în buzunare şi tot n-aş simţi că sunt altfel. Oamenii care învaţă din zbor mă fac fericită. Şi-aş vrea să fiu Holly Golightly. Şi dacă aş fi, l-aş iubi, să zicem, pe Kanye West. Numai aşa...pentru că semăn cu Veta, Borges şi Irina.

Mahatma

Ştiţi, îmi place de Gandhi. Are ochii mici şi urechile clăpăuge, ochelari prea rotunzi şi fuste portocalii. Şi-mi place. Când oamenii vor să pară buni, dau citate din Gandhi. Când vor să demonstreze că, în ciuda impurităţilor şi microbilor de pe muşamaua sufletului, ştiu ce-ar fi bine, dau citate din Gandhi. Când le e frică de câini, noaptea, în staţia de tramvai, niciunul nu se gândeşte la Gandhi. Gandhi stă pe genunchii citatelor şi suflă prin ţevi albastre cornete de profiterol. Oamenii râd frumos când se gândesc la Gandhi. Râd frumos cam rar. Profiterolul e ca Gandhi. Zglobiu.

Trei februarie fără un sfert

Îmi împletesc repede părul. Repede repede. Înainte să fie trei februarie. Înainte să cunosc prinţesele cu scaune în ochi şi miros de tigru decolorat. În păr îmi strălucesc magazine vechi de bijuterii. Mătur sania de zăpada albăstruie. Repede repede. Sunt un fel de vacanţă cântată la nunţi cu naşi înalţi cu nasul mic. Astăzi îţi corectez temele cu ochii închişi. Poate ar fi bine să-mi despletesc gheaţa de pe umărul drept. Sunt fericită. Şi mulţumesc.

Proprietar. Caut rost.

M-am trezit, pe la unsprezece fără un sfert, într-un pat de spital, în mijlocul unui vulcan stins, sub o barieră de ciocolată topită şi întărită cu poezie. Deasupra unui sertar scos din context era scris cu litere mici, foarte mici: "Paradis în faliment. Căutăm cumpărător". M-au găsit, mi-au prezentat condiţionalul perfect, mi-au sărutat mâinile cu care au semnat contractul şi m-au lăsat, asociat unic şi plin de fixuri inegale, într-un câmp postromantic de păpădii suflate.

Cioc cioc! Sunt eu, casa ta.

La mine acasă schiez cu grisine pe parchetul murdar, mănânc ceapă roşie-rozalie-mov cu mandarine împortocaliate, îmi pun cercei cu biciclete fără benzină, las puzzleuri neterminate cu piese împrăştiate pe sub mese, înşir hainele în linii curbe după bunul plac al încărcătoarelor de telefoane, pun muzică boricua şi mă reinventez în oglinzile furate de alţii. La mine acasă, speriată de salata de vinete din părul albastru al ferestrelor, mă dau peste cap şi peste picioare, orice numai să termin de tăiat în formă de stele ciobite toate hârtiile, toate cărţile şi toate găleţile de gunoi pline cu discriminare. La mine acasă port şosete una de-un fel şi una de-un fel şi mă strâmb de câte ori pot la Moş Nicolae care nu vrea să înţeleagă că nu trebuie să vină în fiecare noapte de cinci spre şase. Eu îi spun "decembrie", el zice "mai", eu îi spun "noapte bună", el zice "flori de mătase pe văl albastru de mireasă care-şi aminteşte de o dragoste din viitorul îndepărtat şi doi decibeli în pantă critică şi tandră". Aşa e la mine acasă. Şi-mi place tare.