miercuri, 30 septembrie 2009

Am băut suc de mandarine pe scările interioare ale blocului tău. Şi-am zburat în sudul Franţei, ne-am descălţat şi-am cotrobăit prin anticariate după cărţi proaste. După aceea ţi-ai luat telefonul, cd-urile cu muzică alb-negru şi pozele cu copii cu nume de sfinţi sălbatici şi-ai cam plecat.
M-am prefăcut în aripă frântă de avion.

El tragaluz

Am citit El tragaluz, Antonio Buero Vallejo, fără să ştiu cât mister şi câtă emoţie poate să provoace un geam la demisol. Scăpare a orbului, a prizonierului, a omului 2009. El tragaluz este "cel care înghite lumină", geamul prin care astăzi, legată de un scaun cu roţi şi pernuţă roşie, văd picioarele lumii...ba în fustă şi cizme colorate, ba desculţe, ba în pantofi mari de bărbat grăbit. A mai trecut şi-un câine. L-am înghiţit şi pe el, la pachet cu lumina şi dialogurile lui Buero Vallejo.

Portert din interior

Pe sub pielea ei fricoasă frunze uscate, abia ieşite din armată, se lamentau de lipsa sincerităţii lumii interioare. Cineva, ceva ca un bob de năut bolnav, strigase în lumea-ntreagă că sufletul e alb, transparent şi demn. Urmările? Sângele îşi vânduse culoarea la kilogram, picioarele se scurtaseră din lipsă de interes, ochii se deconectau mai des şi, cel mai tragic, universul vizitelor nocturne se stinsese de bucuria margaretelor.

Pe sub pielea ei albă astăzi treceau frunze de nuc, supărate şi dezamăgite.
"Mai bine păstram carcasa. Pe interior sunt doar lanţuri moi, bucăţi calde de carne şi minciuni cât cuprinde. Să nu mai vorbim de inimă..."

marți, 29 septembrie 2009

Chuvia galega. A Coruña.


Pe mine m-a primit oraşul cu braţele curate. M-a mângâiat cu nisipul rece de sfârşit de septembrie şi m-a întrebat dacă n-aş vrea să rămân până se încălzeşte. L-am ignorat puţin speriată. Mă supărau autobuzele care fugeau de noi în faţa blocului, uşa care se închidea singură şi ne lăsa afară, facultatea care şi-a ales tocmai ultima staţie şi absenţa caloriferelor în mijlocul iernii. Mă bucurau aşa de tare valurile, budinca, Plaza de María Pita, peştele galben de la acvariu şi ora de comentariu de teatru că frigul din noiembrie începuse să semene cu vegetaţia oceanică.
Sunt deramtograful verde din magazinul de pe Calle Real. Sunt o parte din amintirile altora. Nota de la examenul de portugheză. Telefoanele de acasă.
Sunt oraşul din palma Atlanticului şi trenul cu staţie în Santiago.

luni, 28 septembrie 2009

Tamara De Lempicka

Check out this SlideShare Presentation:

sâmbătă, 26 septembrie 2009

Piraţii din Vigo

Am fost odată, mai mult ca niciodată, pirat. Şi m-am luptat cu casele de discuri. Şi-am cântat pe scene din lemn de fag din Australia. Şi-apoi mi-am pus basca pe cap şi te-am întrebat dacă ai un foc şi-o carte de gramatică. Să-ţi fi povestit o frază. Dar tu erai drept şi-ai plecat furios pe hoţi şi pe steagurile negre din Vigo. Eu am încălecat pe-un vapor în miniatură şi-am pornit spre tărâmul vecin, unde-am cântat cu Joaquin Sabina. M-a întrebat dacă n-aş vrea puţin iaurt cu alune la cină. I-am răspuns că prefer o carte de gramatică. Şi-a plecat zăpăcit de metateze.

Astăzi sunt un storcător de fructe stricat în care se ameţesc cu praf de puşcă tot felul de bomboane din ciocolată nemţească.

vineri, 25 septembrie 2009

Lotte avea ochi de albină. Şi eu o iubeam de dragul planetei. Mă trezeam dimineaţa şi căutam semnele ei din naştere pe mâna mea stângă.

...de când nici Werther nu mai suferă...

Dicţionar de majuscule

Ochii tăi erau machiaţi cu cărbune.
Aveai picioroange şi câţiva nori se răzbunau pe rădăcinile părului tău.
Cred că am intrat mai întâi într-o catedrală.
Şi-apoi te-am dus în Serbia.
Pantofii tăi mov cu şireturi verzi ne-au salvat miraculos.
Din foc nu scapa decât saxofonul.
Se bucurau şi francezii.
Picioarele albe se potrivesc mai bine cu iarba.
Mai caută-l pe Kafka.
Dulapul de metal se numeşte altfel.
Ochii tăi de bărbat sunt machiaţi cu cărbune.

Mai ştii plasa pescarilor din Porto?
Nasturii au ochi de păpădie. Ameţesc când îi deschizi.
Îmi amintesc de tine.
Nevestele scriitorilor cu păr lung îşi cumpără parfumuri şi nuci ca să se simtă iubite. Cine mai cântă Lambada? Mie-mi tremură tălpile. Încă.

joi, 24 septembrie 2009

Printre dinţii mei portughezi dansează bucăţi de sticlă afumată şi spartă.

miercuri, 23 septembrie 2009

Concentrează-te

Zâmbesc în cercuri. Mă consumă tot ce e mai puţin scump decât o noapte în hotelul cu somnifere. Ochii se închid încercuiţi. Zâmbetul îi colorează în culori de tiramisu. Sunt bărbaţi care seamănă cu Javier Bardem. Umbrele se pun cu cărbune. Cărbunele se face din lemne negre de supărare. Ieri a fost ziua mea de naştere. Şi m-am bucurat de ea ca de un coif ascuţit. Sunt puţin şi puţin mai afurisită decât un înger bleg. Cercurile îmi zâmbesc când aud sunet de mătură nervoasă pe parchet.

Cu părul lung

Nichita Stănescu îmi priveşte ochii. Mă întreabă de ce nu am părul mai galben. Şi eu îi răspund printr-o strâmbătură a gurii.
"Îmi plăceau oraşele de la Dunăre, curtea şcolii şi cafeaua tare."
"Unde te-ai născut? Ai murit înainte? Nu-i aşa că ai cunoscut un preot bătrân? A povestit mult despre tine. Poate că dacă l-ar fi cunoscut pe Elvis n-ai mai fi fost aşa de important. Unde te-ai născut? Ai murit după?"

Nu mă ascultă şi nu răspunde.
Nichita Stănescu cere indicaţii.
"Unde e Strada Corbului?"

Să merg mai des cu locomotiva.

Mă întâlnesc cu tot felul de biografii.

joi, 17 septembrie 2009

Spitalul Judeţean e un templu. Preoţi cu papuci albi şi halate colorate şi ucenici grăbiţi care-şi aşteaptă parafa. Bolnavii sunt şi ei inele de argint pierdute în jaful de la altar. Mă sperie blugii evazaţi care acoperă picioarele grăbite ale doctorilor. Bolnavii îşi arată gleznele.

Alfabetul surd

Paharele seamănă cu măcelarii. Şi-mi pare aproape frumos. Copiii iubesc din instinct. M-am gândit să-ţi cumpăr un ghiveci gol. Şi-o pălărie cu mac pe care s-o mănânce haitele de pisici din curtea vecină. Urechile lui erau de plastic galben jupuit de pe ziduri surde şi calme şi îngheţate de teama examenelor medicale.
Mă cam înspăimântă ochii aruncaţi nervos peste literele mele. Eu l-am inventat pe N. Ştiaţi? Şi-am întors punctul cu faţa spre foaie ca să salvez alfabetul. Am căzut pe gheaţă. Şi doisprezece copii friguroşi s-au aruncat peste suflul meu. I-am primit cu durere şi vizite la spital. Şi-apoi am crescut şi l-am inventat pe N. Ca să simtă şi el că buzele se pot sparge alergând pe treptele fântânii arteziene după câini vagabonzi. Cred că nu toţi câinii mor. Şi literele latră când se pierd în cărţi nevândute.
Paşii mi se scurg în parchet.
Să cobor şi eu din cuier. Biată pălărie de mac.

marți, 15 septembrie 2009

Visele pernelor

Pernele îşi nasc puţină viaţă când visele mele se strecoară printre pleoapele altora şi pătura se topeşte-n saltea şi telefoanele îşi pierd glasul uleios şi milioanele de viermi fluturaţi se sparg în sclipici de rochii negre şi pernele-şi caută moartea.
Te chem acasă. Te ştergi pe picioare. Pernele au şi ele vânătăi.

luni, 14 septembrie 2009

Secretul de sub buze

Dinţii erau eşarfe şi steaguri, flori de cais uscat şi cântec de lebădă mută. Dinţii se speriau de datoriile neplătite. Dinţilor le plăceau ştirbii. Dinţii n-au fost copii niciodată. Dinţii luau la cunoştinţă riscurile. Dinţii se speriau de tremurul mâinilor. Dinţii se hrăneau cu dinţi de lapte. Dinţii erau mai mici decât alţi dinţi. Dinţii tăi erau mai mult mâini de femeie bătrână. Dinţii tăi îmi zâmbeau.
Din spatele codului de bare lichiorul verde ne fulgera cu miros de alcool şi fum de narghilea. Înghesuiţi în penultima bancă.

duminică, 13 septembrie 2009

Cu drag, Alsacia

Mărgelele abia ieşite din vopsitoria cucilor din poveşti. Mă gândeam să-i dăruiesc jumătate din Franţa. Sau Alsacia singură, cu berzele ei chicioase şi nemţii hotărâţi să şi-o ia înapoi. Apoi m-am gândit să-i construiesc puţină zăpadă şi-o fărâmă de somn. "Să doarmă măgelele", mi-a zis Cervantes, şi eu i-am răspuns puţin ruşinată şi oarecum iritată: "Să doarmă Sancho pe colţuri de reviste colorate şi să moară morile de-atâta cer senin şi mărgelele mele tot nu-şi închid ochii!" El mi-a şoptit ceva la ureche, iar eu i-am răspuns speriată: "Pe Neruda şi Auster...dar nu-i cunoaşteţi..." Şi mărgelele au început să cadă, încet şi neruşinate, aproape râzând, ca şi cum numai ele, mărgelele, ar fi putut înţelege întrebarea şi numai eu n-aş fi ştiut răspunsul.-
Cocoşat şi plictisit, sufletul meu e fascinat de îngerii de marmură, imaturi şi dezbrăcaţi, care păzesc ferestrele caselor de pe Loga. Îi prinde noiembrie şi n-au cuvinte.

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Plantasem în barba lui câteva rânduri de ceapă şi-un alun strâmb care să se scuture când alergă grăbit cu pasul ştrengarului. Alunele curgeau după el şi oamenii credeau că-i cad din gură, c-a rămas fără dinţi sau că toate intenţiile şi gândurile bune i se prefăceau în alune sălbatice, neprăjite şi nesărate. Urmărit de umbre neînchipuite şi de ceasuri mecanice stricate căror li se inventau cuci împerecheaţi. ascunşi şi ei, ca şi răzorul de flori de tei, în chipul lui speriat, bărbosul se ascundea pe după colţuri ca să nu fie prins. Furase rochia direct de pe manechinul viu şi fugise cu ea în lumea largă, convins fiind că va găsi o metodă să şi-o fixeze-n barbă şi să n-o mai piardă nicicând. Tot ce era acolo era al lui. Ceapa, alunele, cuvintele care se scurseseră din gura ei în ultima clipă.

Fraze scurte.

Accentul şi puterea stăteau mână în mână în povestea pe care mi-o spuneai pe la unsperezece şi jumătate, cum îţi plăcea ţie să-i spui, când nicio rază de soare nu se mai strecura printre cele trei rânduri de draperii pe care mă rugaseşi să le cos, când nici nu se mai auzeau câinii, ochii celorlalţi erau lipiţi cu firmituri de pâine veche îmbibată în parfum de bujor, drumurile către poarta pe care instraserăm erau înzăpezite, copitele cailor de la maşinile scumpe se înecaseră şi ele în anotimpul rece, iar eu mă grăbeam ca de obicei şi săream peste zile de naştere, aniversări de alte tipuri şi culori calde, ca să mă trezesc dimineaţa lângă tine, acolo unde accentul nu mai era decât grafic şi puterea se putea inspira din orice cămaşă albă pătată cu vin, praf de alee şi apă scumpă.

Încântat

În vreme nespălată de pace şi plictiseală ea se cunoscuse cu un soldat cu arme şi sânge îngheţat. Poreclit de ordonanţe "gigi bijutierul"(fără majuscule în intonaţie),iubitul ei era sclavul pământurilor răsturnate, al solidarităţii obosite şi al femeilor care scriu scrisori celor care n-au învăţat să citească.
Filmul lui începea prea târziu. Biletele se dau în vreme de război.
Femeia se distinge prin aglomeraţie, voce şi riduri. Coapsele ei sunt mai calde.
Soldatul se grăbea pe câmp, chiara sprijinită pe stofa ruptă a uniformei, epoleţii speriaţi de literatura de luptă, florile călcate în urmă şi grâul obositor.

vineri, 11 septembrie 2009

Zăpada tremura pe sub ghiocei. Se întâlnea cu toamna când avea guturai. Şi nimeni nu înţelegea demersurile anotimpurilor. Să tot fii străin la tine-n curte când zilele săptămânii îşi şterg papucii cu nori de silicon şi numerele ameţite se sprijină de bolţarii pufoşi. Mai mare beţie de cuvinte decât în anotimpul meu de bucurie nici c-am mai văzut! Şi de când nu mai cad frunzele toamna?

marți, 8 septembrie 2009

Agrafa pentru hârtii se uita fandosit în paharul de plastic. Şugubeaţă, cum i-ar fi zis plasa de rafie adusă de la munte, agrafa îşi dorea să fie agrafă de păr. Şi nimeni nu-i înţelegea durerea.

Vise care nu se mai duc...

Pisici elastice care se întind până la becul spart, raze prăfuite de soare cocoşat şi doi pui de maidanez-bumerang. O femeie-amanta cuiva, un băiat de care a fost îndrăgostită o fată şi povestea altui bărbat cu ochi mici al cărui nume ameninţă liniştea universală. În visele mele dintre cele cincisprezece momente de gălăgie ale ceasului (ceasurilor) deşteptător oamenii căpătau alte forme, puţin mai puţin de vis. Şi încă îmi plăceau. Cu toate defectele şi remuşcările lor.

sâmbătă, 5 septembrie 2009

Sindromul "toamna"

Au fost odată câteva ploi şi-o cucoană nebună. Eu traversam stadionul roşu şi mă miram de iarbă. Eram lucioase. Milioane de septembrie se cuibăreau în sfârşitul poveştilor. Toamna e întotdeauna speriată de mirosul de cafea crudă. Am treisprezece flori mov şi-o cărămidă. Nu ştiu încotro mă îndrept, dar fericirea mea e asincronică. Mă gândesc să împart verbele în gume de mestecat şi fişiere virusate. Calmează-te, septembrie e bun...!

miercuri, 2 septembrie 2009

"Manoile, cum te plâng!"

Pantera se apropie de Levant şi se minună atât de tare de cuvintele lui Manoil că din sâmbetele tuturor femeilor dichisite nu mai rămaseră decât schiţe de icoane şi chinuri ale sălbăticiunilor, feţi urâţi călcaţi de picioare lungi şi subţiri, uimite şi ele de ce găsesc sub nori, sub soare şi mai ales sub iarba ruptă de elicele de plastic ale norilor electricieni. Panterele nu ajung în Levant întregi. Panterele nu se minunează. Manoil e mut. Mint şi eu, ca şi poetul-păr-lung-şi-chip-tânăr, ca să mi se acorde viza.

Gônoprojatontri Bangladesh

În Bangladeş ne cam plictisim. Avem nevoie de apă, de ziare şi de şosete curate. Câteodată înotăm în spir(i)t şi flirtăm cu soldaţii revoluţionari. Băieţii încearcă să se apropie de femeie, ea fuge şi povestea se întoarce la rădăcinile-i mucegăite regeşte. În Bangladeş hotelul e murdar. Şi are nevoie de oameni ca să-şi hrănească pofta de grotesc şi de haz. Şi sânge-albastru de bărbaţi cu sticle de Blue Curaçao ascunse-n saci de rafie cu dungi întrerupte şi sufleţele sălbatice.
Ceilalţi sunt veseli şi-mpiedicaţi. Pe mine mă cam bate vântul în Bangaldeş. Tocmai când mă decisesem să fiu solară.
Mâine vreau să-mi vând urechile cu trei Taka şi să-mi cumpăr două unghii frumoase cu patru. Pe cel care-mi lipseşte-l inventez, convinsă astăzi de puterea imaginaţiilor. În bengali mâinile mele sunt mai reci decât în spaniolă.
Imperiul Marilor Moguli mă copleşeşte.