Cu ochii

Erau doar câţiva paşi de pământ, vreo doi-trei plopi şi-o declaraţie de dragoste. Un ceai băut cu gura altcuiva făcea cât toate minciunile pe care i le spunea când erau mici în scara blocului. De unde-or mai veni şi visele astea şi de ce pleacă tocmai când începi să crezi în J. Verne? De la un timp perdelele se transformă în câmpuri de vie nestropită. Păi te mai întorci sau nu? Visele şi somnul cu tot cu minciunile lor...

Pe cocoaşa îndreptaţilor

Agăţate de perdea stăteau luna de metal şi steaua de hârtie. Se ciocneau ca să nu se viziteze şi se salutau ca să nu dea drumul la câini. Oamenii de rând nu se sperie când în spatele unei uşi închise stau alţi oameni mai puţin ordonaţi. Aveam nevoie şi de corali şi de mănuşi de plastic ca să accept. Şi n-am avut decât puţină nefericire găsită pe străzile de piatră ale oraşelor mici din nordul peninsulei. Un kilogram de piersici dacă s-ar fi putut, o casă de piatră şi-o piruetă a unui acrobat beat. Mă sperie timpul şi îmi place să zâmbesc cu gura închisă. Aşa mi se pare când geamul e puţin deschis şi luna de metal se ciocneşte cu steaua de hârtie.

şi cine mai ştie câte

...şi visele ei şi ochii aproape închişi şi câteva dungi albe pe spatele prins de soare şi câţiva nori de vanilie cu struguri şi mai puţine ţipete şi mai mult timp şi-o vară mai devreme şi cuvintele scrise cu creionul şi magazinul de cd-uri moarte şi cărţile învelite în folie şi aparatul de sigilat amintiri şi scoicile în găleată şi copiii din filmul de groază şi norocul şi familia şi apa curată din piscina murdară şi cheia cu care se bate în uşă şi bonuri fiscale aruncate pe jos şi şoapte şi prietenia care se bălăceşte în mare şi gânduri şi teamă şi vaza mică de lemn şi florile care s-au dus acum câteva anotimpuri şi păpuşile de porţelan şi prima carte şi primul dans şi cum au mers de mână şi cum au fugit noaptea şi căpşunile care se trezesc vara uscate şi cum în aceeaşi ţară se vorbesc limbi diferite şi cum întotdeauna întârzie şi cum a sunat şi-apoi n-a mai sunat şi-un fotoliu în care acum opt ani plângea cineva şi el e supus şi ea a spus la fel şi nimic nu e astăzi şi semafoarele şi culorile lor şi ale altora şi visele ei şi ochii aproape închişi...

Publicaţie din anul întrebării

"Mişcările tale de sârboaică-tigroaică şi ochii migdalaţi şi fumul care te-nconjoară de câte ori vrei să pari frumoasă fumând.Îţi rupi picioarele pe tocuri şi aştepţi în fiecare an ziua ta ca şi cum n-ai mai fi fost născută până atunci. Cred că tu ai inventat iarba albă şi sentimentele un pic incorecte. Dacă aş putea ţi-aş da un Nobel.Ai fi un soldat bun ştii? Şi poate ai răspunde şi la întrebarea cu somnul în război. Pentru că tu ai tot felul de răspunsuri. Bune şi mai puţin bune. Câteodată chiar proaste. Pentru că vorbeşti mult. Şi ai vocea frumoasă. Aşa, ca un borcan de miere vărsat pe covorul din sufragerie."

Citat din tăcere
Pagina cu ochii închişi

Sufleţel capsat

A da...Am uitat! Sufletul meu e prins cu un capsator negru de plastic ieftin. Şi mă enervează de ficare dată când mâinile transpirate ale funcţionarilor pun mâna pe el ca şi cum ar stăpâni jumătatea din lumea mea de câine Dingo.
Păi da...Pentru că sufletul meu e sărăcăcios şi un pic snob. Are trei sute de cai putere şi nicio vacă. Aşa că n-are hrană. Şi nu se bronzează decât la umbra zgârie-norilor din Abu. Mă enervează tot ce înseamnă eliminare. Şi sufletul meu e eliminat din orice competiţie. Mai ales din cele la care nu participă.
Chiar că...Mă supără de câte ori îşi bagă picioarele în nămol şi nu se spală pe cap de două ori. Sufletul meu e ca un copil pe care-l plimb dimineaţa şi-i vorbesc pretinzând că mă înţelege deşi nu zice decât "mm.." din când în când. Câteodată vreau să-l cert. Şi să-l bat. Dar mă abţin. De teama Protecţiei Sufletelor care m-a luat în vizor pentru că l-am răsfăţat şi-acum nu ne mai înţelegem.
Cum să nu? Sufletul meu sedus şi abandonat de propriu-i înveliş carnal.

Un înger jumulit şi bătrân, murdar şi trist

La mine sub pat doarme câteodată un bătrân înaripat care nu-şi mai găseşte iubita din tinereţe. A început s-o caute când avea cam şaisprezece ani. De pierdut o pierduse pe la unsprezece. Astăzi nu mai are forţă nici să-i rostească numele şi de câte ori se gândeşte la ea îi mai cade o pană. Bietul bătrân nu suportă căldura şi oricât aş insista să doarmă pe pat, sau măcar lângă, mă refuză respectuos şi-mi sărută mână.
“Să ştiţi, domniţă, că nu de multe ori ai ocazia să dormi sub patul unei femei frumoase!”
Zâmbesc şi mă întreb dacă nu cumva mă confundă cu “cuconiţa” pe care a lăsat-o în urmă când era copil. Apoi adorm, speriată un pic de răsuflarea grea a omului de sub saltea. Câteodată, când sforăie mai tare, semn că n-a mai dormit de cinci-şase zile, tresar şi din instinct bag mâna sub pat să văd dacă simt tot hainele murdare şi aspre sau de data asta e costumul capricios al vreunui criminal cu gânduri latente. Într-o noapte, fără să vreau, i-am atins aripile şi tot fără să vreau am făcut pentru prima dată ca bătrânul să se ridice, să-mi sărute mâna şi să plece ameţit.
Nu-mi place să-l supăr şi de câte ori simt că vine îi las sub pat o carte, un pahar cu lapte rece şi, dacă e duminică, o felie de tort pe care caut să nu scrie “ani”. Bătrânul meu nu crede în ani. Crede în animale, în cozi la pâine şi în iubiri din război. Aşa mi-a spus când m-a întrebat cam de cât timp stau eu pe-aici. I-am spus că de douăzeci şi doi de ani şi s-a uitat la mine ca şi cum i-aş fi trântit în faţă deziluzia inexactităţii potopului european.
“Domniţă, anii nu se măsoară în ani. Nu poţi să măsori ceva prin acelaşi ceva. Tu de exemplu câţi de tu eşti? Păi vezi că nu poţi să-mi spui?”
Şi-atunci cum să-i fi răspuns?
"Eu cred că tu stai pe-aici de când s-au întors berzele a doua oară de când au văzut Germania sub bombardament. Şi ştii ce mai cred? Mai cred că atunci când dormi ţi-e foame şi că atunci când râzi te dor genunchii şi că ţi-e ciudă că n-ai o vestă portocalie şi că ai covoare în căsuţa ta de chirpici mascat de culori invidioase.Şi mai cred eu şi alte lucruri pe care nu pot să ţi le spun pentru că nu mă mai primeşti la tine sub pat.”
Mă întrebam unde a găsit energia ca să-mi spună toate astea. Mă uimea de fiecare dată mai puţin, dar de data asta reuşise să mă facă să tac. Între timp aripile îi rămâneau mai goale, în fiecare zi mai goale. Mă gândeam că un înger jumulit şi bătrân, murdar şi trist ar fi mai impresionant decât orice calamitate naturală. Şi-mi părea cam rău. Îmi părea rău mai ales pentru că mi-am dat seama că nu mai aveam cui să-i povestesc despre teama mea de a ajunge măturător. Vesta portocalie. Mi-am dat seama că nimeni nu măturase strada mai bine decât el. Că bătrânul meu cu părul înfoiat şi genunchi de cauciuc albăstrui mătura străzile în vestă fosforescentă. Îşi prindea două mături din plastic alb de cureaua de la pantalonii ponosiţi şi pornea în căutarea gunoaielor gândindu-se din când în când la femeia care cu mulţi ani în urmă fusese fetiţă. Şi pe care poate o chemase Ilona. Sau poate ăsta e doar un nume pe care l-a văzut scris pe hârtiile fetei care-l adăposteşte câteodată când plouă. Şi pe care o cheamă Ilona. Sau poate ăsta e doar un nume pe care l-a văzut scris pe hârtiile...

N-a mai venit de mult. De când? Păi cam de când s-au întors berzele a cincea oară după ce am împlinit eu unsprezece ani.Cam de atunci.

Minciună de pe vremea când Ilona a zis da

Ilona nu-şi mai amintea dacă zisese "da" de ruşinea lui sau a pereţilor scării. Atunci, după mai mult de zece ani, se bucura că nu fuseseră la plajă în ziua aia şi că n-o mai deranjau promisiunile lui cârpite.
El se uita la ea. Încă. Şi-avea sensibilitatea aia a oamenilor care şi-au pierdut rudele în război. Avea nevoie de ceva mai puţin puternic decât ea, dar nu putea să renunţe. O mai îneca uneori în zarzavaturi şi-i promitea câte ceva deşi ştia că n-o să poată niciodată s-o ajute. Îşi dorea s-o certe şi nu reuşea. O regăsise după mult timp. Ilona se măritase cu altul. Iar el trăia cu una pe care n-o iubea. Ilona a fugit. Şi-a fugit şi el. Apoi s-au întâlnit la o cârciumă, înecaţi amândoi în alcoolul celorlalţi. Fiecare avea semnele altor ani pe faţă. Ilona n-avea nevoie de dragostea lui, dar a acceptat-o. El se gândea că fusese acolo întotdeauna. Deşi nu era aşa.
Ilona zisese da. În scara blocului. Cândva. Cam pe la unsprezece ani.
Povestea nu e chiar aşa. Niciodată nu e chiar aşa. Povestea e spălată cu clor de curăţat piele de dinozaur şi, fără să încalece pe vreun fruct naţional, povestea e o minciună pornită de la adevărul universal: Ilona zisese da. Deşi n-o chema Ilona.

Închişi în castelul de plastic

Cervantes stătea liniştit pe coperta aproape ruptă. Avea două întrebări şi n-avea curaj. Îl enervau volanele de domn şi mustăţile pe care şi le tăia din ce în ce mai strâmb. Cred că se soluţionase prea repede dilema. Şi Maradona crede şi el. Cafeaua nu se bea din pahare de plastic, dar el o bea, aşa, autorizată şi legalizată, cu multe ştampile şi apostile colorate. Michelangelo plăteşte întotdeauna cu bani lichizi. Nu-i plac băncile şi rapoartele de audit. Michelangelo nu se înţelege bine cu nimeni. Nici măcar cu firmele de audit. Câteodată se îngroapă în agricultură şi nu ia legătura cu lumea până nu răsare prima buruiană. Apoi abandonează proiectul şi plânge cu lacrimi de ipsos efemerul universal. Şi Prinţesa Diana plângea şi ea. Brăţările negre cu magnet i-au plăcut întotdeauna. Chiar dacă nimeni nu descoperise magnetul financiar. Cicero avea nevoie de trei clovni. I-a angajat pe Bush, pe Băsescu şi pe Bin Laden. S-a gândit să facă o formaţie. Se numea B3. Ca vitaminele. Hrăneau păsările de pe salteliţii artificiali ai Imperiului. Nimeni nu găsise cheia pentru dezlegarea ghicitorilor şi nimeni nu se încumeta să-i spună secretarului şef povestea Răţuşca cea urâtă. Câte sunete româneşti într-un titlu de poveste! De-ar fi ştiut ei oamenii lumii cât avea să fie de singură ţara-peşte. De s-ar mai gândi şi astăzi! Şi sticla de Coca-Cola se gândea şi ea.

Căţărată pe bibliografii complexe

Aladin s-a plimbat des prin mare. Cu coralii. Şi cu zânele parfumate. Cu sticle sparte. Parfumate cu sticle sparte. Mi s-a destăinuit într-o zi. Îl bănuiam de ipocrizie şi de interese ascunse. Apoi mi-a povestit despre mare şi despre corali, despre zâne şi despre sticle. Despre parfumul din sticlele sparte de bere. Şi mi-a curs un stilou de lacrimă. L-am lăsat să se rostogolească până peniţa mi-a atins vârful nasului. Atunci m-am uitat în oglinda de pe şoldul lui Aladin şi-am văzut că eram plină de cerneală. Marea s-a plimbat des prin Aladin. Prin ochii plini de cerneală ai lui Aladin. Îi era frică să povestească, dar nu se lăsa înfrânt de numele ruşilor. Melcii erau rude cu Aladin. Se certaseră totuşi pe avere. Stăteam amândoi suspendaţi pe un stâlp de electricitate din Orientul Înlăturat şi ne plângeam viitorul fiecare indundat de alte ape. Aladin se uita la seriale. Îşi lua în fiecare seară câte-un DVD şi se îngropa cu el sub călătoriile marinarilor sălbatici. De fiecare dată când râdea sau plângea impresionat de câte-o poveste, marinarii îl hrăneau cu cotoare de varză. Eu şi Aladin eram fraţi de suferinţă. Mie-mi plângeau ochii cerneală, lui îi curgeau buzele-a varză.Şi ştiţi cine ne invidia cel mai tare? Solstiţiul de vară, nefericitul...

Suflul eroului înainte de faimă

În călătoriile lui prin lume Bygats ajunsese şi pe o insulă de vorbă spaniolă. Se trezea dimineaţa cu gândul la ea şi fără să se compromită îşi arunca hainele cu repeziciunea păsărilor pe care le lăsase în Vest. Îi plăcea auriul ca să nu-i placă altceva aurit şi de cele mai multe ori visa că-l săruta pe unul din obraji şi câteva picături de scuipat nobil i se prelingeau pe lângă buzele arse de soare. Nu-l deranjau foarte tare epitetele, dar nu putea să suporte sub nicio formă minciuna capitalelor europene care se perinda prin faţa ochilor lui americani ca o femeie sinceră, fină, educată şi nesăbuită de câte ori vine vorba despre istorie.

Nu-i plăceau neapărat locuitorii de aici, dar avea nevoie de ei ca să poată trece mai lent peste tot ce pierduse. Ştia că dacă s-ar întoarce acasă furia oraşelor noi l-ar lua cu ea şi i-ar şterge din creierul abia trezit şi ultimele cioburi de amintiri. Bygats era un om singur. Citea, mânca şi se uita la pescăruşi întrebându-se dacă au înţeles vreodată vreun cuvânt. Apoi îşi amintea (de fiecare dată în aceeaşi ordine) că oricum nu vorbeau engleză şi se dădea pe spate întrebându-se ce-o mai fi cu viaţa ei şi câte zile mai trecuseră de când vitraliile bisericii necreştine se spărseseră sub jurămintele altui om.

Asta era înainte ca Bygats să devină Gatsby sau orice alt James pe care îl cunoşti tu din cărţile cu litere negre şi uscate. Toate astea erau înainte de lumina verde, de prima maşină de scris, de fabricile de cherestea sau de avangardă. Aşa era sufletul personajului înainte să-l scoată un autor chefliu din sacul nicăierilor.

Fragmento- Ojos de perro azul

"Entonces me miró. Yo creía que me miraba por primera vez(...)Afuera el viento aleteó un instante, se quedó quieto después y se oyó la respiración de un durmiente que acababa de darse vuelta en la cama. El viento del campo se suspendió. Ya no hubo más olores. «Mañana te reconoceré por eso ―dije―. Te reconoceré cuando vea en la calle una mujer que escriba en las paredes: “Ojos de perro azul”». Y ella, con una sonrisa triste ―que era ya una sonrisa de entrega a lo imposible, a lo inalcanzable―, dijo: «Sin embargo no recordarás nada durante el día». Y volvió a poner las manos sobre el velador, con el semblante oscurecido por una niebla amarga: «Eres el único hombre que, al despertar, no recuerda nada de lo que ha soñado»."

Gabriel García Márquez- Ojos de perro azul, 1950.

Covoraş de idei

Oare cât era de rău tatăl lui Franz Kafka?
Somnul soldaţilor în război a rămas suspendat.
Îmi amintesc merele şi prosoapele triste.
Tot unghia de la inelar e cea mai frumoasă.
Printr-un loc chiar acum trec trei elefanţi frustraţi.
Am nevoie de mai multă vreme goală.
O să le spun despre diferenţa dintre ţăranul de la ţară şi ceilalţi.
Şi mie mi-a spus cineva. De mai multe ori. Până am înţeles.Cred.
Îmi plac cârligele de rufe mici. Cu care se prind fotografii ude.
Am adormit la trei cu genunchii muşcaţi.
Preşedinţi asiatici cu ochelari negri.
Mişcările cărămizilor la subsol. Artă solară. Subsolară.

Lipeşti lipici lipeşti

Am o bandă adezivă şi trei foi autocolante, un tub de superglue, o mămăligă mucegăită şi doi nasturi desfăcuţi la blugi. Am o saltea cu apă lipicioasă de la broscuţe, trei sute de taste apăsate într-o oră, degetele fără amprentă şi fără conţinut, săptămâni întregi de simpatizare cu comunitatea misoginilor, soluţii de otrăvit flori nevinovate, nişte gumă de mestecat lipită pe pantofi, am două mii cinci sute de paltoane necumpărate şi rupte de altcineva până acum. Am mămăligă proaspătă, dar o ţin ascunsă pentru că nu e artistică, am ochi albaştri, dar îi pictez cu cărămizi albe ca să nu fiu adecvată şi nu în ultimul rând am flori de câmp tocate în robotul de bucătărie ca să ştie şi ele ce e tehnologia. Ecranul de la telefon insistă. Poate-i lipesc o palmă mucegăită, fără amprente şi mai ales obosită de atata tocat flori în formă de trompetă cu gât auriu.

Declaraţie pe propria răspundere

Dacă mai plouă de trei ori până sâmbătă, dacă are întârziere de mai mult de 12 minute trenul, dacă vărs vreun pahar la nuntă, dacă nu dispar goangele până luni, dacă mă urc din greşeală în alt tramvai, dacă mă mai întâlnesc o dată cu crocodilul şi mă mai sună de două ori nebuna, mă mut în Noua Caledonie!

Amarillentas

Să vă povestesc despre ploaia de flori galbene. O burniţă amăruie cu flori proaspete care se aruncă înfometate pe prosoapele de pe plajele din Caraibe. Nu mai văzuseră fenomenul de prin anii şaizeci când ochelaristul şef al Columbiei dăduse cu bomba parfumată în toate satele imaginare unde generaţii întregi de ciudaţi se reproduceau sub acelaşi nume. Începuseră să uite sau să creadă că e doar un fenomen vag, obţinut mai degrabă dintr-o traumă din copilărie, dintr-un univers scriitorices cafeniu. Locuitorii se lăudau cu florile galbene, dar ştiau, (aproape că ştiau) sigur că era doar o legendă. Întinse pe prosoapele uzate, cu faţa la soarele plictisit de corpurile ispititoare ale sudului, femeile se gândeau din ce în ce mai rar la fluturii care o urmăreau pe Meme şi tot mai mult la parfumul seducător al nordului. Retras undeva în lume, ochelaristul plângea în fiecare zi cu ochii înecaţi în paharul ciobit de care se rezemau femeia şi tranadafirul galben.
Într-o zi femeia îl luă de mână, îl scoase din casă, sparse toamna şi holera şi colonelul şi-i spuse:
"De azi înainte...să plouă!"
"A plouat destul...Nu-ţi mai aminteşti de cei...patru ani, unsprezece luni şi două zile?"
"Taci! Taci şi roagă-te să plouă!"

Stăteau amândoi în faţa casei. Uimiţi Dumnezeu mai ştie de ce.
După un timp el intră în casă, dezamăgit încă o dată de lipsa de putere a cuvântului. Ea mai stătu puţin. Secetă, secetă şi secetă. Nimicul nu voia să plouă.

Undeva, peste ocean, în insulele care au dat lumii o furtună de magie, femeile de pe plajă simţiră o adiere de vânt dulce şi văzură două-trei floricele galbene de Lumânărică...
O deşteaptă se trezi zicând:
"...la llovizna de flores amarillas del Gabo!"
Celelalte râseră.

la circ

mă întrebam dacă n-ai vrea să vii într-o zi pe la mine. să-ţi arăt oglinda de plastic şi periuţa de dinţi, să-ţi fac o cafea cu miere, să te pun să-mi omori doi gândaci de bucătărie de care mi-e milă, să mă ajuţi să citesc apometrele, să pregătim ultimele exerciţii la matematică pe coperta de carton a unui registru roşu, să-mi povesteşti despre iubita ta din liceu, să îmi spui toate capitalele lumii, să te ascund de vecini după uşa de fier, să te rog să-mi schimbi un bec, să-ţi fac cadou o hârtie xeroxată, să te întreb dacă n-ai vrea să coacem nişte covrigi, să-l sechestrăm pe prietenul tău cel mai bun, să mă sfătuieşti ce să fac cu zgomotul broaştelor, să te rog să-mi pictezi un dicţionar şi să ne cumpărăm hamburgere de la piaţă, să-ţi propun să fugim toată pauza mare în lume şi să-ne-ntoarcem la şi cinci, răzvrătiţi şi rebeli, plini de zăpadă în mijlocul verii, din ce în ce mai atenţi la aspectele materiale ale vieţii, până ne aducem aminte că am crescut puţin, doar puţin. că pauzele sunt acum de o oră şi nu ne mai ajung.

câteodată ţin minte numere de telefon. fix.
când tastele îşi pierd rostul apelez serviciul "imaginaţie".
n-am fost niciodată plină de zăpadă în mijlocul verii. dar am visat.
imediat! 30- dacă e nevoie

La noi la castel

Primul eseu pe care l-am scris (trei pagini de caiet mic, dictando) a fost scris de fapt de mama. De mami. Am avut şi eu contribuţia mea, dar mică. Despre o frunză. O frunză galbenă pe care o părăsesc toate surorile şi rămâne singură, cu bagajele făcute, să aştepte toamna. Cam aşa. După un an, în vacanţa dintre a cincea şi-a şasea am scris şapte pagini de caiet studenţesc (cu spirală). Singură. O adaptare a Cireşarilor. Alte personaje, alte întâmplări, un kitsch frumos pe care l-am citit în prima zi în faţa clasei ca să-mi scap colegii de prima oră de română. La sfârşit am plâns. Eu singură, emoţionată de talentu-mi copleşitor(halal talent!). Apoi am scris poezii. De toate felurile. Care mai de care mai valoroase. Unii ziceau că sunt bune. Aş zice că erau bune atunci şi proaste acum. Astăzi aş şterge câteva cuvinte, aş pune câteva virgule, mi-aş aminti de altă compunere cu zeul Poseidon şi aş face cumva să am timp să-mi ajut într-o zi copiii la teme. Frunzele galbene inventate de părinţi cresc în sufletul copiilor. Cresc mari. Şi nu mai rămân singure.

A fost odată şi un cal. La un castel desenat de toată familia. Calul l-a făcut tati. Prinţesa mami. Eu şi Răzvan ne uitam uimiţi.

Răzvan m-a învăţat să citesc. El a învăţat singur.

Aşa se creşte un copil. Şi doi.

Din forma ochilor

Forma ochilor. El îi mângâia cotul muşcat de muştele sălbatice. N-aveau nicio sărbătoare împreună, vorbeau o limbă care nu era a niciunuia dintre ei, se înjurau aşa cum ştia fiecare de la el de-acasă. Se sărutau numai pe teren neutru, se măsurau pe tocul uşii de lemn nou. Se întâlneau şi în bucătărie şi în hol, dar nu puneau niciodată piciorul pe pragul uşii de la baie. Erau câteva lucruri pe care nu şi le spuseseră. El avea părul foarte lung, ea mai puţin. Forma ochilor. Forma ochilor. Forma ochilor. Muştele schimbau forma ochilor. El o învăţa să zboare.

Chiar eşti peste tot?

Te văd sub pantofii cu toc pe care îi întâlnesc dimineaţa pe stradă. Şi sub hainele mărăcinilor. Nu ştiu de ce te văd în oamenii mici. Şi bătrâni. Câteoată te văd atât de des încât mă plictisesc. Şi cel mai des...ţi-am spus...te văd pe interiorul tocurilor care lovesc trotuarele murdare. Mai ales atunci când plouă.

In the ghetto...:)

Ma retrag pentru cateva zile, alaturi de cateva goange, in cativa metri patrati, intr-o garsonieria din complexul studentesc. In cateva zile un angajat RDS ma va scoate la lumina printr-un contract, un abonament si un fir care va ucide goangele, plictiseala si singuratatea. Ma retrag in figuri de stil.

GOOGLE inlocuit de GOANGA.

Libelulesc

Am o agrafă mare, opt cărţi de vizită, trei pantofi şi-o cutie de carton plină cu îngeri. Colorez ca să nu tac, visez ca să nu mint şi deschid sticle de suc ca să nu plec. Visez mult. Foarte mult. Cu ochi sau fără; de cele mai multe ori de plictiseală. Mă gândesc să mă mut. De prea multă visare.

Dacă duci gunoiul joia, la nouă dimineaţa, pe pantalonii tăi negri se va aşeza o libelulă mică. Verde. De prea multă visare.

Lângă magazinul de timbre

Într-o zi eu şi cartea mea ne vom întâlni despărţite de geamul librăriei de pe Mercy. Eu îi voi zâmbi, ea mă va apostrofa cu coperta lucioasă. Eu îmi voi aminti câte nopţi n-am dormit, ea mă va consola cu ideea că va fi cumpărată în curând. Îmi voi aminti că miercuri, prima zi din iulie al lui 2009, am văzut un Gheţar sensibil în aceeaşi vitrină şi că vineri,a treia zi din iulie, cineva aştepta să mă facă oceanică. Şi n-am fost. Iar cartea mă va consola tăcută, pierdută între interesele şi mâinile editorilor, corectorilor şi librarilor. Cartea mea nu mai ştie că e a mea. Cartea mea neoceanică.

Oceanul care nu mai e al meu.

Pe scara blocului cu P. Neruda (Dialog. Paris. Nebunii)

Am coborât greoi scările şi m-am oprit exact în faţa lui. I-am spus:
"-Mi-am schimbat parola, ştii?"
"-Şi ce dacă? Poţi să mi-o desenezi pe o rodie."
"-O mai vrei?"
"-Da...Trebuie să-ţi trimit facturile."
"-Poţi să mi le laşi în caleaşcă."
"-Ştii că nu-mi place să prindă miros."
"-Eşti singurul om din lume care crede că dovleceii miros."
"-Am nevoie de parolă."
"-Ştiu. O să ţi-o dau."
"-De ce-ai schimbat-o?"
"-Pentru că trebuie să-mi cumpăr scaune."
"-Şi?"
"-Şi scaunele nu merg cu personajele."
"-Dă-mi câteva seminţe."
"-Uite..."

I le-am dat.A-nceput să scuipe.

"-Ţi-am zis că m-au certat că am musafiri nepoliticoşi."
"-Spune-le să se roage pentru ei."
"-Pentru tine..."
"-Ba mai bine nu. Lasă. Dă-mi parola."
"-Dacă-mi dai o poezie."
"-Nu pot. Am terminat cu poezia.Dă-mi parola."
"-Asta-i parola."
"-Mai dă-mi seminţe."
"-Nu pot. Am terminat cu seminţele. Dă-mi poezia."

Mi-a dat-o. Am început să scuip.
Pe poezie. Şi el râdea. Între dintele al treilea şi al patrulea i se vedea o coajă neagră. Mie-mi rămăsese poezia între măsele. Am uitat parola.

Asta era pe vremea când Pablo Neruda trăia şi el în Paris. Acum am rămas doar eu. Câteodată îi simt lipsa. Vecinii continuă să mă certe.

P.S. Am minţit.
De fapt nu l-am tutuit niciodată.